Animale de pe urma cărora te poţi îmbogăţi DACĂ nu te prind chinezii

Animalele au rolul lor bine definit pe Terra. Acela de a ne distra pe noi, specia superioară, evident. Şi de a furniza mâncare: Vacile dau lapte, cât de cât voluntar. Găinile ne dau ouă, mai puţin voluntar. Porcii dau carne. Deloc voluntar.

Mai sunt şi animale care mănâncă alte animale, menţinând un echilibru necesar. Pesemne că toate animalele acestea sunt mai utile decât par la prima vedere, ba chiar aş merge atât de departe încât să le numesc indispensabile. Dacă ar exista mai multe animale şi mai puţini oameni pe Pământ, ar fi un loc mai bun pentru toţi cei implicaţi.

Dau însă azi peste o chestie care mă intrigă nespus. E o poveste cu doi ciobani chinezi, să le zicem William şi Pierre, care în încercarea lor de a-şi proteja mioarele de animale sălbatice au omorât un leopard nu ştiu de care. O specie rară, categoric, din care au mai rămas 4000 de exemplare. Ciobanii din povestea noastră puseseră mai multe capcane pentru a securiza imaşul, cu scopul de a prinde lupul, sau de ce nu, tibetanul ce le dădea târcoale oilor. Când colo, s-au trezit cu un leopard cu moţ în frunte prins în capcana lor. Oameni săraci şi simpli, cei doi au văzut imediat şansa profitului şi au omorât cu pietre animalul, vânzându-i blana, oasele şi organele. Până aici nimic neobişnuit, pentru România.

Însă cei doi veseli ciobănaşi, unul Shanghaian, celălalt originar din Xingjiang, n-au apucat să se bucure prea mult de roadele capturii lor. Leopardul omorât de ei se afla pe lista speciilor protejate, iar William şi Pierre s-au trezit după gratii, cu sentinţe mai lungi decât iei în România pentru omor cu premeditare.

Într-o lume în care animale mor din cauza poluării şi a expansiunii continue a omului pe planeta asta din ce în ce mai neîncăpătoare, doi ciobani iau împreună 18 ani de pârnaie după ce omoară un leopard. Cuvântul „exagerare” îmi vine în minte. Şi gândul că e întotdeauna mai simplu să dai o lege şi să pedepseşti în stânga şi în dreapta ca să pară ca faci ceva pentru cauza planetei. Dar cum au ajuns speciile astea să fie pe cale de dispariţie? Pe ăia cine îi pedepseşte?

Morala? Data viitoare când vizitaţi China şi vreţi să omorâţi un animal, verificaţi mai întâi lista cu specii protejate.

Documentarul prezinta imagini inedite de la Wight Festival din 1970 avand ca protagonisti multi artisti de seama ai vremii, main act-ul festivalului fiind Jimi Hendrix care urma sa apara pentru ultima oara live in Anglia. Pentru alte aspecte inedite in ceea ce priveste decursul acestui festival in 1970, voi face trmitere la link-urile de mai sus – vin dupa o pauza prea lunga pentru a ma avanta ca-n vremurile bune cu tolba de cuvinte asupra voastra

DAR, revenind la imaginile despre care anuntasem in primul paragraf – acestea il infatiseaza pe Miles Davis care impreuna cu ceilalti flacai de pe scena au interpretat un set de 38 de minute, sub denumirea scurta si la obiect: Call it anything. ingioi.

Via Ada.

Actul I – despre aeroport şi oboseală

Ziua 3. Sâmbătă. 07:00. Aeroportul Internaţional Viena. Lipsa somnului se citeşte pe faţa lui Ptolemeu mai ceva ca Times New Roman bold, mărimea 72. Urăşte aeropoartele şi graba, controlul inutil de securitate şi aşteptarea. Mai ales când putea să mai fi dormit la hotel. Dar colegii au insistat. „Aşa scrie pe bilet. Să vii dn timp.” Avea în spate două zile interminabile şi un ghiozdan. Vroia acasă.

Ziua 1. Joi. 05:10. Aeroportul Băşit Băneasa. Aventura abia începe şi oboseala se citeşte pe faţa eroului nostru de parcă aşa a fost dintotdeauna: obosit. Afară, avioane de diverse mărimi îşi iau zborul la intervale regulate fără incidente notabile, dând senzaţia de profesionalism calculat. Înăuntru însă, este haos. O atmosferă de gară comunală predomină. Oameni care nu au ce căuta în ţară sau în afara ei mişună confuz.  Avea să fie o zi lungă, ştia Ptolemeu.

Aeroportul Băneasa şi parcarea subterană de avioane

Nu era entuziasmat de călătoria la Viena. Mai fusese de câteva ori şi de fiecare dată prinsese un frig crâncen. Ştia că nici de data asta soarta nu îi pregătise nimic bun. Mergea împreună cu restul firmei unde lucra, o adunătură româno-austriacă de personaje la fel de interesante ca un curs de contabilitate. Şi mai era un motiv pentru care nu vroia să plece în ţara lui Mozart şi nu e vorba de ura pe care începuse să o dezvolte în ultimul timp pentru Mozartkugeln. Nu. Era un motiv cu adevărat important. El, care nu câştigase nimic niciodată, primise cu o zi înainte o şansă rară. O şansă aproape zădărnicită de această plecare inoportună.

Ziua 0. Miercuri. Aflat la muncă, P primeşte un apel din partea destinului. Număr necunoscut. Respinge nonşalant. fără motiv.  Oamenii puternici nu au nevoie de motive.

Destinul insistă. P cedează şi răspunde.

Alo!

3 minute mai târziu şi P tocmai a aflat că a fost selectat să participe la un concurs. Nu-i plac concursurile. Dar e pentru o cauză nobilă. Un PlayStation 3 e la mijloc. Sâmbătă la ora 11 trebuie să se prezinte la sediul Găleţii Sporturilor şi a Multor Alte Chestii care nu au nici o legătură cu sportul dar aduc bani, accesări, vizionări, clickuri. Să se prezinte şi să încingă nişte meciuri de Fifa 10 cu alţi selectaţi ca el. Câştigătorul pleacă acasă cu premiul. P n-a mai jucat Fifa 2010, iar pe PS3 n-a pus mâna în viaţa lui, dar are încredere în talentul său nativ de a bate oameni la orice. Însă poate oare să ajungă la timp? Joi urmează să plece la Viena, pentru a reveni fix sâmbătă înapoi în ţară. Tocmai sâmbătă. Şi avionul va ateriza la Băneasa fix la 11. Nu poate fi concomitent şi la aeroport şi la concurs. Poate oare să ajungă?

aşa arată un austriac

Înapoi pe aeroport, e iarăşi joi. Dimneaţa. Toată oboseala asta sigur va dăuna, dar abia peste mulţi ani, când va fi deja mort, se autolinişti P. Primul impuls când primise telefonul fusese să renunţe la călătorie, dar restul colegilor nu l-ar fi privit cu ochi buni. Cine refuză o excursie plătită la Viena? Aşa că era prezent, la datorie, nedormit şi sictirit până în măduva oaselor. Privea în jur resemnat. Ştia că exista posibilitatea să nu revină la timp în ţară şi să rateze concursul. Privi din nou sceptic spre cei care se ocupau cu securitatea pe aeroport.

“Care aeroport, că e un coteţ?” socoti în sinea lui Ptolemeu. “Şi securitate pentru cine? Ce român o să dea bani doar ca să strecoare o bombă în avion şi să se arunce în aer împreună cu alţi români? Păi românul mediu strânge un an din cur pentru un amărât de belet de avion, câteva nopţi de cazare în parc şi un salam. Cine în ţara asta ar da bani ca să moară? Majoritatea ar CERE bani”, cugetă Ptolemeu  “Unde mai pui că, dacă ţii neapărat să căsăpeşti nişte oameni”, continuă el în gând, “există metode mai eficiente, mai ieftine şi mai ales nimicitoare. Cu damage sporit, adicătălea. În fond, câţi oameni mor dacă faci pe Al Qaida? Nu sunt deja suficienţi oameni de nesuportat jos, în autogara asta infectă? De ce să mai urci în avion când poţi să-i nimiceşti pe toţi frumos aicişea, în spaţiu închis, cu tot cu BGS şi magazin cu apă, suc şi chipsuri la preţuri de Bambu. Dacă dărâmi un avion, celelalte mai zboară. Dar dacă le strici jucăria direct de la sursă, aici, pe pământ? Ehei. Viaţă.” Aşa fusese P de mic. Pragmatic.

Şi veni şi momentul mult aşteptat. Boarding, în terminologia aeropoartelor. Nu prea are sens să te grăbeşti odată ajuns în acest punct pentru că ai locul rezervat şi dacă eşti deja în locul potrivit, adică în aeroport, sunt sanşe infime ca avionul să plece fără tine. Decât dacă adormi în latrină. Şi totuşi, P observa cum pasagerii se precipitau aşezându-se la rând, fremătând şi temându-se parcă să nu se epuizeze locurile pănâ ajung ei în faţă. Prea mulţi ani de lipsuri şi stat la coadă pentru nimic, adânc înrădăcinaţi în mentalitatea rumânului. P închise ochii şi pocni de trei ori din călcâie. Deschise ochii, dar era tot acolo.

Câteva ore şi un zbor anost mai târziu şi Ptolemeu era pe pământ austriac. Reuşise să ţină ochii închişi pe toată durata zborului, mimând somnul şi evitând discuţiile tembele care tind să apară când stai înghesuit între 2 persoane cărora le-ar trebui 4 scaune. Oboseala stăruia însă, aşa că în momentul în care taxiul trase în faţa hotelului, P scoase un sunet evident de ușurare. Era însă abia 10 dimineața și nefericitul P avea să afle un adevăr crunt al lumii hoteliere, când recepționista îi comunică imposibilitatea de a-l caza mai devreme de ora 14, în timp ce afişa un zâmbet larg.

Quoi? (adica cum ziseşi?)

Jawohl, vierzehn Uhr. (da, ora patrusprezece, Spielhosen, Singer, Mercedes, Pro Sieben)

o armă letală

Din pământ, un ştrudel zbură brutal spre biata fată, izbind-o în frunte cu forţa unei nicovale şi lipind-o de peretele din spatele ei. Sânge îi ţâşni din cap în toate direcţiile, amestecându-se cu frişca. Aducea a sos de vişine, rânji P satisfăcut. Aruncase cu un super ştrudel. Un ştrudel de fier. În gând. Părăsi holul hotelului şi o luă pe urma colegilor care apucaseră deja spre adevăratul motiv al călătoriei lor la Viena: Mariahilferstrasse.

-va urma-

Din categoria „ce n-aş da nici duşmanilor” avem astăzi nişte ierburi legale (până mâine), plus minus niscaiva chimicale, care fumate se pare că ar simula efectele cannabisul. De ce până mâine? veţi întreba. Pentru că, dacă am auzit eu bine, de mâine 1 octombrie comercializarea aşa-ziselor droguri legale va fi interzisă prin lege. În sfârşit.

Dar Serafim, de ce? Nu e bine ca oamenii să se poată bucura în voie de aceste alternative legale? dacă sunt legale, trebuie că sunt în regulă!

Hmm.

Nu.

Amestecurile de ierburi legale cu efecte halucinogene nu sunt ceva nou. Diverse plante sunt folosite de când lumea, în toată lumea, pentru efecte mai mult sau mai puţin medicinale. Cu caţiva ani în urmă însă, au apărut reclame pentru combinaţii de plante vândute legal,  care promiteau efecte similare cu iarba şi, în încercarea lor de a fenta legea, veneau cu instrucţiuni pentru arderea amestecului ca pe beţigaşele parfumate, pentru un miros plăcut în cameră. La început, aceste ierburi erau o glumă fără efect real, însă pe parcurs amestecul s-a modificat şi consumatorii au început să simtă „ceva”. Placebo! Spun unii. Canabinoizi sintetici! strig eu revoltat.

tutun aromat de cameră

Veţi vedea că această decizie, de scoatere în afara legalităţii a acestor alternative, e ca de obicei o reacţie întârziată în faţa unui risc necunoscut. În prezent, produsele de tip Spice sunt ilegale în Elveţia, Germania, Austria şi Olanda.

Cum, Olanda?

Da.

Vedeţi voi, mai mulţi doctori competenţi au mirosit ceva necurat şi s-au pus pe testat. Din păcate, când vine vorba de amestecuri de ierburi, dacă nu ştii ce cauţi este imposibil să identifici exact plantele CARE ESTE conţinute acolo. Practic testele te ajută în momentul în care iei amestecul x şi vrei să vezi dacă el conţine sau nu planta y, care plantă y o stabileşti înaintea testului şi ale cărei caracteristici le cauţi. Astfel, doctori germani au aflat următoarele:

-          Nici una din plantele trecute pe pachet la ingrediente nu se regăseşte în amestecul cu pricina

-          Nu s-a găsit picior de THC

-          S-au găsit, în schimb, urme de JWH-018.

-          Plus nişte miere şi plante obişnuite, inofensive, care nu au nici un efect, pozitiv sau negativ atunci când sunt fumate.

Oau! JWH cine? E de bine?

Mă tem că nu. JWH-018 este un canabinoid sintetic, creat în laborator. Canabinoid sintetic, adică o susbstanţă creată să păcălească organismul tău în a crede că primeşte THC şi să reacţioneze similar. În cazul de faţă este vorba de e o substanţă de 4 ori mai potentă ca good ol’ THC.

Păi asta sigur e bine!

Nu.

Din punct de vedere medical, cannabisul este o plantă foarte utilă. Deoarece nu poate fi brevetat şi din cauza statutului legal nesigur, companiile farmaceutice au început să dezvolte în laborator substanţe cu efect similar, cum este acest JWH-018, pe care se presupune că ar urma să le folosească în medicamente. Deocamdată însă, nu sunt cunoscute, de aici de unde stau eu şi mă uit în zare,

"..şi acum se transformă într-un drog potent, testat doar pe şobolani..."

efectele pe termen lung ale canabinoizilor sintetici asupra oamenilor. Nu ştiu dacă crează dependenţă, dacă mă tâmpesc în câţiva ani, dacă îmi va cădea ştromeleagul. Mai mult, tocmai identificarea acestei substanţe la testele mai sus amintite este motivul pentru care amestecurile Spice nu mai sunt legale în ţările menţionate anterior. Cum au ajuns canabinoizii sintetici în ierburile Spice? Nu ştiu, dar nici nu e important, din moment ce orice chimist decent poate crea acasă canabinoizi sintetici. Alarm bells are ringing.

Subiectul e dezbătut mai pe larg afară, în timp ce la noi nu prea am văzut nimic pe această temă, deşi asta poate şi din cauză că mi-e silă să lecturez majoritatea blogurilor autohtone. Caţiva copii au ajuns la spital şi la ştiri concomitent, organele s-au sesizat şi asta a dus probabil la ilegalizare. Sfatul meu pentru voi? Stay away from the legal shit!

Unii merg însă mai departe şi se declară „mândri de a fi români” (nu suntem singurul neam care face asta, sunt mişcări asemănătoare peste tot, pe modelul fiecare ţară cu proştii ei). Această declaraţie mi se pare şi mai periculoasă cu atât mai mult cu cât este bazată pe aruncarea metaforică a unui zar cu sute de feţe. Puteai să te naşti oriunde în lume şi nu ai nici un merit în rezultatul final, deci mai uşor cu mândria. Poţi să te declari (ne)norocos. Dar mândru? O aberaţie.

tricou cu mândrie inclusă

Scotocind pe net pe marginea acestui subiect, ajung mai departe în apele nebuloase ale unor diverse organizaţii nonguvernamentale de protest. Aşa am dat de un site, magazin-naţionalist punct nu ştiu cum (oscilam între a pune sau nu linkul dar mă gândesc că nu au oricum parte de prea mulţi vizitatori). Băieţii ăştia fără simţ al ridicolului sau al istoriei oferă spre vânzare diverse bălării, tricouri, insigne, brelocuri, toate inscripţionate cu cruci celtice şi mesaje care mai de care mai penibile, precum „noua dreapta”  şi bineînţeles sintagma nemuritoare „mândru că sunt român”. Cum adică mândru mâncaţi-aş? Care a fost contribuţia ta? Cu ce ai ajutat tu neamul românesc? Ai fost pe front?  Ai realizat ceva notabil în numele acestei ţări? Sau porţi breloc cu anticomunism pentru că e cul dar aveai 4 ani în decembrie 89? Păi beeeeeeeşi mă cu protestu tău.

But wait. There’s more! Ăştia vând tricouri cu Avram Iancu să moară peştii! Uite unde era Che al nostru numai bun de pus pe tricouri. După  încă două clicuri dibuiesc faptul că la magazinul cu pricina se ajunge de pe prima pagină a site-ului oficial Noua Dreaptă. Asta lămureşte multe. E periculos că aceste organizaţii atrag persoane uşor impresionabile care habar nu au despre ce e vorba. Tineri sau mai puţin tineri care vor să aparţină şi ei unui grup. Şi trebuie să recunosc că la prima vedere a fi naţionalist creştin nu sună atât de rău pentru  masele manipulate de biserică şi de televizor.  Dar sunt convins că dacă iau la puricat un membru ales la întâmplare din organizaţia lor (şi nu vorbesc de capii organizaţiei care probabil că îşi fac bine temele naţionaliste din moment ce reuşesc să atragă prozeliţi) şi îl chestionez asupra unor chestii simple, cum ar fi secolul în care a trăit crăişorul munţilor să zicem, 8 din 10 vor da chix.

tineri înflăcăraţi, dar nesiguri de motivele înflăcărării lor

Şi crucea celtică??!? Măi băieţi, voi aveţi habar cu cine vă identificaţi? Mamele voastre ştie? Pentru cei certaţi cu istoria, băieţii ăştia purtau cămăşi verzi şi erau antisemiţi notorii. Legionarii au omorât evrei. A existat şi la noi Holocaust, doar că din ruşine, complicitate şi prea mult românism, nimeni nu recunoaşte. Informaţi-vă mancaţi-aş! şi poate vă mai scade şi din mândria asta nemărginită. „Cum, nu doar nemţii au avut ceva cu evreii?” întreabă majoritatea audienţei şocate. Nu. Am avut şi noi. Am dat în vileag evrei fără să ştim bine de ce. Am supravieţuit târguindu-ne. Strecurându-ne. Ăsta e neamul românesc. Cu bune şi cu rele.

Dând clic mai departe ajung şi la pagina oficială a fondatorului mişcării legionare, Codreanu. Există acolo pe site-ul lor trist o secţiune intitulată Cronologie Legionară. Acolo, la 1941, ar trebui să scrie AM OMORÂT EVREI.

Nu am stat să aprofundez ca să văd ce exact îşi propun aceşti oameni în contextul actual, în afara unor generalităţi de genul „stoparea decadenţei care ameninţă existenţa noastră ca popor.” Aş fi curios de metodele prin care intenţionează ei să stopeze decadenţa şi cum exact văd ei manifestându-se această decadenţă. Mă tem însă că metodele lor se rezumă probabil la aruncatul cu pietre după homosexuali şi alte asemenea practici nobile. Acum, eu mă consider un om de viaţă, iar aruncatul cu pietre după oricine poate fi o activitate distractivă în contextul potrivit dar concomitent văd TOLERANŢA ca un pas primordial către civilizarea acestei ţări amărâte în care trăim. Cine naiba vrea o naţiune pur română? Uitaţi-vă bine în jur la majoritatea ce vă înconjoară. În moluri. Pe stradă. La concerte unde nu se plăteşte intrare. În tribunele 2, 1 şi 0 ale stadionelor din toata ţara, dar şi în peluze. Ce vedeţi? Eu văd cocalari.

M-am oprit pentru o clipă din visare, identificând o nevoie lumească ce nu suportă aşteptare şi m-am coborât între muritori pentru un ştrudel. Am norocul să am o piaţă vis a vis de clădirea în care lucrez. Spun noroc atât prin prisma fructelor proaspete de care mă bucur din când în când dimineaţa, cât şi pentru specimenele colorate care sălăşuiesc pe aici şi care fac vizitele în piaţă mai interesante.

Mărturisesc că mi-am găsit relativ repede un personaj preferat, în persoana unui cro-magnon burtos care se plimbă cât e ziulica de lungă printre tarabele cu fructe şi legume şi înfaşcă ce îi face cu ochiul, când i se taie, fără să dea vreun ban.  Surse din piaţă şuşotesc cum că gibonul respectiv ar primi taxă de protecţie de la posesorii mai mult sau mai puţin legali de tarabe, permiţându-le acestora la schimb să îşi desfăşoare activitatea tarăbească.  Intenţionez să îmi cumpăr o burtă, nişte protecţie en-gros la vrac, de distribuit, şi să devin căpuşă pe lângă vreo piaţă. Curând.

Dar nu aici doream să ajung.  Coborând după ştrudel, am avut parte de un exemplu de românism. Pentru cititorii mai noi sau mai puţin familiari cu stilul, a fi român are conotaţii exclusiv negative.  A fi român, la bază,în sensul original, Ursens cum ar zice nemţii, nu e ceva rău. Am întâlnit şi români inteligenţi, persoane care depăşesc prejudecăţile şi înţeleg că a fi născut aici nu înseamnă a trăi într-o junglă unde prost-gustul abundă. Dar aceştia sunt puţini şi uneori, în disperarea şi superioritatea mea, am impresia că i-am cunoscut deja pe toţi.

Încerc să ajung la miezul acestei istorisiri, dar răzbat greu prin pulpa stufoasă, care mă tot trage în diferite direcţii (despre „mândria” de a fi român şi apartenenţa la turmă, data viitoare). Cert este că am observat cum românii au obiceiul să dea vina pe lucruri care nu au cum să fie de vină, încercând să îşi scuze cumva prostia. Exemplarul în cauză, o femeie netrebnică pe la vreo 45 de ani, s-a oprit în gura uşilor cu deschidere automată de la intrarea în piaţă. Fac o mică paranteză şi precizez că ştiu că era netrebnică pentru simplul fapt că posed darul evaluării rapide a persoanelor (în cartier s-ar zice „a-l citi pe fraier”). Aşadar, această femeie s-a poticnit fix în dreptul uşilor care se deschiseseră pentru a-i face loc. Din motive numai de ea ştiute, a ales să zăbovească acolo, minunându-se probabil la porţile care văd oamenii venind şi se dau în lături. Neştiind că vederea lor funcţionează doar la distanţă, femeia a stat până când mecanismul s-a plictisit şi a făcut singurul lucru rămas de făcut. Uşile s-au închis lent şi inevitabil iar cucoana a fost prinsă între ele ca o găină ghilotinată. Din păcate, în afara de o sperietură zdravănă, femeia a scăpat cu viaţă. Iar prima reacţie după ce uşile au binevoit să se despartă a fost să le înjure sănătos. Nu să întindă umil gâtul, recunoscându-şi imbecilitatea şi aşteptând smerită sfârşitul meritat, nici să plece de acolo. Nu. A înjurat usile. Mama lor de uşi. Nu ştiu cum se face, dar porţile nu au urechi. Au însă un mecanism destul de simplu care alternează între închis şi deschis. Exact asta făcură şi uşile din povestea noastră, insensibile la ploaia de înjurături din imediata lor vecinătate, sau poate tocmai, vrând să oprească spectacolul jalnic. Se împreunară deci din nou, cu aceeaşi lentoare anticipabilă pentru oricine, mai puţin duduia dintre ele, prea ocupată cu propagarea de cuvinte de ocară. Pac pac, picior prins, duduie doborâtă. S-a potolit? Nici vorbă. Am părăsit scena subit, dorindu-mi în gând repetarea ad infinitum a actului. Dacă ştirea ajunge în presă, precis va fi în Libertatea, sub titlul „femeie accidentată de uşi ucigase”.

Cred că proştii sunt prea mulţi ca să-i omorâm sau deportăm. Ar bate la ochi şi ne-am împuşca singuri în picior, deteriorând nişte relaţii externe deja şubrede. Măcar să facem misto de proşti pe unde îi prindem. Dacă vezi un prost, nu rata ocazia!

Acum avem lucruri mai importante de discutat. Vin în întâmpinarea voastră cu o ştire din Afganistan care mi-a captat atenţia. Este vorba de publicarea unei legi, de fapt de modificarea unei legi date în 2009. Se pare că legea în starea ei originală, deşi considerată „în regulă!” de către clericii statului, a fost totuşi modificată, era să scriu „după presiuni din partea electoratului” dar este vorba despre o zonă a lumii unde electoratul nu îşi permite să facă presiuni prea multe, dacă ţine la statutul de om VIU. În fine, cum-necum, legea se schimbă, adoptându-se o variantă mult mai tolerantă care să îi satisfacă pe toţi cei implicaţi. Dar să vedem despre ce este vorba:

bărbat afgan nesatisfăcut

Iniţial, la începutul acestui an, statul a dat o lege pentru a păstra flacăra aprinsă în căsniciile afgane. Legea stipula ca femeile să fie obligate să se pună la dispoziţia soţului CEL PUŢIN o dată la 4 zile. Un alt articol al legii ar putea fi descris printr-un scurt dialog sugestiv ce ar putea avea loc oricând într-o curte din Kabul:

El (soţ afgan cu pieptul gol, turban si AK 47): Un te duci, fă?

Ea (nevastă): Până la Asdklfhafhasil. (nume aproximativ)

El: Nu cred…

Ea: OK.

(Îmbrăţişare urmată de sex)

Cu alte cuvinte, soţiile nu pot părăsi locuinţa conjugală fără permisiunea Dumnezeului lor. Logic şi de bun simţ.

Cum era însă de aşteptat, s-au găsit nişte unii (sau mai degrabă unele) să protesteze. Au protestat ce-au protestat, au trecut o lună, două, cinci, şi iată că Afganistanul face primul pas către democraţie, ţinând cont de ce vrea poporul şi modificând legea. Varianta revizuită ar putea fi rezumată astfel:

El (soţ afgan cu pieptul gol, turbanul pe cap şi AK 47 invariabil pe undeva pe aproape): Hai să facem sex!

Ea (nevastă): Nu pot, astăzi doream să…

El: Atunci nu mănânci azi!

Ea: OK

femei înfometate

Modificarea legii (dacă e albastru şi subliniat, e link, deci faceţi un clic) presupune ca femeile să nu mai fie obligate să facă sex cu concubinii. Ele pot acum refuza avansurile acestora. Caz în care nu vor mai primi mâncare din partea capului familiei. Păi ce mama dreacu. Dacă tot nu arde calorii, ia să mai facem şi nişte economii. Te fuţi, primeşti hrană. Ar fi o soluţie bună de criză şi în ţărişoara noastră. Ori cu testiculele golite şi cu stomacul plin, ori nesatisfăcuţi, dar cu provizii pentru Crăciun. Vivat!

Şi la final încă o bucăţică de text albastru subliniat. Advertising, baby!