Un român care musteşte de talent

Palmele îi transpiră întruna şi pachetul de şerveţele primit de la bunica nu mai face faţă. Încearcă să se ridice în picioare, dar genunchii îi tremură şi îl constrîng să se aşeze la loc. Se uită iar către coşul de gunoi, dar parcă nu mai are ce vomita. Încearcă să repete un vers, dar nu scoate decât un scâncet pierdut, de pisică rătăcită întro junglă cu tigri.

Deodată, uşa cabinei se deschide şi o femeie cu căşti şi legitimaţie de PROST TV la gât îl anunţă sec: “Cinci minute”. Uşa se închide la fel de repede şi rămâne iar singur. Aude chicoteli în dreptul uşii şi e convins că afară se pariază pe eşecul lui.

Dincolo de pereţii cabinei, tumultul creşte. Aude uralele şi işi închipuie că sunt pentru el. Vizualizează oameni agitând tricolorul cu pumnii în aer. Vede cu ochii minţii pancarte cu numele lui, care răsună parcă din toate piepturile: “ŢU-ŢU, ŢU-ŢU!”

Îşi aduce aminte de copilărie. Nu fusese niciodată plăcut în cartier, de fapt nici nu prea ieşea pe afară. Toţi băieţii vecinilor râdeau de el şi îl băteau unde îl prindeau. Îl făceau în toate felurile: nearticulat, limitat, rudimentar, primitiv, neevoluat, simplu. Desigur, nu ştia ce însemnau toate acele cuvinte, dar bănuia că nu aveau cum să fie ceva pozitiv. De mic se bâlbâia şi nu reuşise niciodată să pronunţe un cuvânt mai lung de 3 silabe fără să se poticnească. Dar destinul, inexplicabil, fusese de partea lui.

Nici el nu ştia cum câştigase acel concurs fatidic. Nimeni dintre cunoscuţi nu îl votase, nici măcar familia, ruşinată de lipsa lui de talent. Şi totuşi..

Nu apucă să îşi ducă gândul la capăt. Uşa se izbeşte de perete şi doi malaci de la firma de securitate intră. Până să zică ceva, este luat pe sus şi aşezat în picioare. Cade ca un sac cu pietre. Malacii se uită unul la altul, oftează, şi îl mai ridică o dată. “Hai mă băiatule, nu fi pămpălău.” Se clatină, dar de data asta reuşeşte să rămână pe picioare.

Din pragul uşii, doamna cu ecusonul PROST TV îl grăbeşte: “Cretinule, mişcă-te că decalezi programul“.

Păşeşte pe hol. Malacii îl flanchează, iar doamna o ia înainte pe un coridor lung şi şerpuit. Îi aduce aminte de prima lui dirigintă, şi ea îl numea “cretin” tot timpul. Cu fiecare pas, îl cuprinde un aer de inevitabilitate, alt sentiment pe care îl simte fără să îl poată descrie sau denumi. Chiar şi aşa, această minunată inetiva.. inebita.. cum dracu îi zice, îi dă curaj. Realizează că nu are nimic de pierdut şi ridică privirea din pământ. În faţa lui, coridorul se apropie de sfârşit şi o uşă îl aşteaptă la capăt. A venit momentul. Poate că o sa fie totul bine.

Doamna cu ecusonul deschide uşa şi valuri de sunet şi lumină se revarsă asupra ochilor lui. Orbit, pune mâna la faţă şi începe să proceseze sunetele din jur. Sunt huiduieli. Poate Udrea a intrat în acelaşi timp cu el, îşi spune, dar când coboară mâna le vede feţele îndreptate fix către el. Ura se citeşte în ochii spectatorilor. Nimeni nu îi strigă numele, nimeni nu agită vreo pancartă dedicată lui.

Sfidător, işi continuă drumul către centrul sălii. înconjurat de corul de huiduieli care se înteţesc cu cât se apropie de ring. Urcă scările şi încearcă să pătrundă printre corzi. Lipsa oricărui talent îl trădează însă din nou. Înainte să îşi dea seama ce se întâmplă, lumea erupe în urale iar el zace la orizontală. “Am căzut“, îşi spune. Priveşte spre malaci, dar nici ei nu-l mai ajută. Se ridică şi huiduielile revin. Reuşeşte să se târască în ring, unde îl aşteaptă un stativ cu un microfon. În sfârşit, poate să îi calmeze cu unicul lui talent. Singurul atu.

Bute exultă: "L-am izbit pă fraier! Hai şi cu Mendy"

Pune mâna pe microfon. Din public zboară sticle, ouă, telefoane mobile. Românii sunt turbaţi la gratii. Producătorii galei sesizează momentul dificil şi pornesc instrumentalul. E melodia lui. Îi va convinge pe toţi de talentul său. Acum ori niciodată. Începe prima strofă. Huiduielile s-au mai domolit parcă. Şi deodată se petrece ceva neaşteptat. Cineva începe să aplaude. Ţuţu prinde aripi. Îngână cuvintele din ce în ce mai clar. Audienţa se molipseşte cumva de la individul care aplauda şi începe încet încet să aclame. Să ÎL aclame. E un crescendo constant de zgomot. E pentru el!

Acum va intra cu refrenul. Sala e în delir! El e în centrul atenţiei! Se răsuceşte într-o încercare de pas de dans şi…..ZBAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAANG!!!

Pumnul lui Bute îl culcă din prima. Publicul e în picioare. Strigă numele campionului care urmează să se bată cu Mendy şi care a oprit cu un uppercut de stânga poluarea fonică insuportabilă numită Adrian Ţuţu. “Pentru România“, pare să spună campionul.

Elevi fericiţi după ce au luat bacul

După rezultatele dezastruoase din 2011, Statul Român a decis să ia măsuri extraordinare pentru a evita o nouă calamitate. O analiză comandată de însuşi preşedintele ţării a concluzionat că vina principală o poartă sistemele de supraveghere prea stricte şi subiectele mult prea grele. Prin urmare, au fost înlăturate camerele de luat vederi din sălile de examen şi s-a luat decizia ca profesorii supraveghetori să părăsească încăperea în momentul începerii examenului. În plus, în secret şi neştiut de nimeni, corectorii au primit sarcina să valideze toate răspunsurile ca fiind corecte. Totul pentru a îmbunătăţi rata abjectă de promovare din 2011.

România, Bucureşti, 2012. Liceul Mihai Viteazu. Ora 10:00. Intrarea în sala de examen:

Profesorul examinator îi întâmpină încă din uşă pe elevii tremurînzi, cu un zâmbet şi un teanc de copiuţe pe care le Împarte micilor cercopiteci.

- “Dacă le pierdeţi, mai avem,” le spune el zîmbind complice şi adaugă: “La întrebarea cinci, răspunsul este B. Copiuţa este greşită!”

Copiii sunt gâtuiţi de emoţie şi nu scot o vorbă. Unii mestecă deja foile primite, câţiva behăie timid, iar Dorel îi caută pe toţi pe rând de furnici, pentru a-şi astâmpăra foamea.

Precum ovinele, elevii sunt direcţionaţi către bănci. pentru că nu sunt în stare să îşi găsească locul singuri. Prin urmare, fiecare profesor supraveghetor este secondat de un cioban care, împreună cu un câine lup, îi mână pe viitorii absolvenţi de bacalaureat către scaunele lor. Apar inevitabil confuzii pentru că majoritatea sunt prea proşti (a se citi emoţionaţi) să îşi mai ştie numele.

Promoţia 2012

În sfărşit, toată lumea e la locul ei şi se aduc subiectele. Minţile luminate şi milostive de la Ministerul Educaţiei au fost blânde anul acesta, astfel că pentru primul subiect se cere “rezumatul poveştii cu Scufiţa Roşie, sau al oricărei alte povestiri cunoscute de către candidat”, în timp ce la punctul doi, se cere identificarea substantivului propriu în propoziţia “Cătălin este substantivul propriu“. Pentru ultimul punct, se cere “desenarea unui cerc, sau al oricărei alte forme geometrice”.

Câţiva elevi încep să se izbească cu capul de bancă la vederea subiectelor, speriaţi peste măsură de posibilitatea eşecului. Costel se izbeşte până leşină, moment în care profesorul vine şi culege foaia de examen nescrisă şi mânjită de sânge şi o notează cu 10.

“E emotiv, are circumstanţe atenuante, înţelegeţi voi”, oferă el o explicaţie copiiilor, dar nimeni din sală nu înţelege cuvinte precum “atenuant”.

Profesorul le atrage atenţia candidaţilor că el urmează să părăsească încăperea, conform noului regulament. Îl urmează ciobanul şi câinele său. Uşa se închide şi în sală răman doar copiii. Uşuraţi, toţi îşi scot telefoanele şi tabletele şi intră pe Facebook. Ionel, Cornel şi Petre încing rapid un joc de Traffic Control prin Bluetooth, cîştigătorul la masă.

Se postează asiduu. Statusuri sunt updatate, like-uri sunt date, comentariile se adună. Unii se ocupă de fermele virtuale, cu o grijă pe care n-ar putea să o redirecţioneze către nimic din viaţa reală. Majoritatea au dat “attending” la evenimentul Bac 2012, creat special de Minister pentru ca micile orătănii să nu rateze cumva examenul.

Toată lumea se distrează şi cele 5 ore alocate examenului trec pe nesimţite. Profesorul revine în sală şi colectează foile, în mare parte albe, cu excepţia câtorva udate de salivă. Copiii se năpustesc spre ieşire, bucuroşi că au scăpat şi că se pot prăvăli în voie spre magazinul de etnobotanice din incinta şcolii. Profesorul răsuflă şi el uşurat. Viitorul ţării este în mâini bune.

Magie

Dacă preoţii noştri ar avea măcar o oca mică din puterea lui Saruman de a prăvăli o tonă de zăpadă de la mare depărtare peste toată Frăţia Inelului (vezi link la final), atunci aş înţelege tot tamtamul cu sfinţirea apei. Dar nu au.

Un om în toată firea, cu barbă şi costum de supererou biblic, se poziţionează în faţa unui cazan imens cu apă. Face câteva mişcări din mână, ce aparent aparţin unui ritual bine definit, dar în realitate sunt improvizate de fiecare dată şi seamănă cu mişcările răposatului rege al muzicii pop. Maicăl. Le ştiţi. Alea când pare că îşi face cruce cu tot antebraţul. După care omul nostru trage adânc aer în piept şi începe să cânte. Sună a incantaţie. Shamanii indieni cântau să vină ploaia. Omul nostru cântă în faţa unui cazan cu apă.

Nu e un cântec cunoscut, nu a catadicsit să înveţe o melodie la modă, nu ai să auzi Rihanna sau Bruno Mars. Cântă urât către cazanul cu apă. Privind, îţi doreşti ca în locul bărbatului să fi fost un casetofon şi o casetă cu Bob Marley. Vibraţii pozitive.

Apa bolboroseşte puţin ca şi cum ar încerca să se scuture de un miros neplăcut sau de un păduche, dar nu are nici o şansă, omul cu barbă cântă neîncetat. Apa se zbate, dar la final trebuie să se recunoască învinsă. A fost sfinţită. Oamenii din jur aplaudă bucuroşi şi cotcodăcesc a aprobare, după care se înghesuie să bea din apa care stă şi se întreabă “Care-i treaba?”

La final, iată clipul cu Saruman. În italiană. N-avem embed

Saruman wins.

Dar ce mulţi poate nu ştiu e că Iulian a avut parte de câteva momente fabuloase de-a lungul carierei, iar la apusul ei şi-a trăit chiar şi clipa de glorie, pe când evolua în 2006 în Elvetia.

Iulian Felipe Tândală Filipescu

Se făcea că era ultima etapă a campionatului elveţian. Fc Basel era pe locul 1, la trei puncte in faţa echipei FC Zurich, iar sorţii programaseră meciul FC Basel – FC Zurich exact in această ultimă etapă fatidică. Decisiv, deci.

Doar o victorie putea trimite titlul spre Zurich, echipa cu golaverajul superior, dar favorita certă era echipa din Basel. Meciul a curs fără incidente până în minutul 30, când s-a intamplat ceva neprevazut. Ceva ce Inelul nu intentionase. Zurich a deschis scorul prin unul din jucatorii care jucau atunci la Zurich.

Haos. Delir. În Zurich, elveţieni în extaz aruncau cu ciocolată şi ceasuri în aer. În Basel, dădeau cu ele de pământ. În acel moment, Basel trecea pe locul 2, iar campioana era Zurich.

Meciul a continuat într-o notă fotbalistică. Ambele echipe atacau pe rând. A fost un du-te vino continuu fără momente notabile până prin minutul 70 când un jucător de la Basel a decis să întoarcă soarta partidei şi a marcat, modificând scorul înscris pe tabelă: 1-1! Campionatul revenea la Basel, zurichienii îşi ascuţeau cuţitele iar cei din Basel deja selectau domniţele care urmau să facă baie goale în ciocolată fierbinte.

În acest moment intră în scenă eroul nostru. Iulian, băiat de Slatina, fundaş de meserie, legitimat la FC Zurich, începe să urce. Şi urcă, şi urcă greu de parcă ar fi escaladat Mont Blancul, până când în minutul 92,45 ajunge finalmente în careul adversarilor. Şi tocmai pe când ajungea el acolo venea şi o minge centrată de pe partea dreaptă. Şi Iulian a făcut ce e plătit să facă, trimiţând balonul în aţe.

Atunci a revăzut cu ochii minţii ziua de 29 martie 2003, când Tata Puiu i-a zis “Azi joci fundaş stânga”. Gazonul era de fapt nisip, adversarul era Danemarca şi mingea a ricoşat din Iulian ca din colţul mesei. Scorul final a fost 5-2 pentru ei. Şi muulţi critici au răsărit ca ciupercile după ploaie pe capul bietului băiat. Dar azi! Azi el a dat cu piciorul decisiv (de mai multe ori, cum avea să reiasă ulterior) şi a căştigat campionatul Elveţiei. Le-a zis criticilor săi ” _|_ “.

'Cu piciorul! Şi cupa şi pe ăia din spate!' pare să zică el.

Arbitrul a fluierat finalul meciului şi Zurich era campioană. Ciocolata se acrise în Basel. Suporterii gazdelor nu au mai suportat umilinţa şi au năvălit pe gazon cu sutele, alergându-i pe jucătorii proaspătei campioane. Nu pentru a-i felicita.

Supărat că un regiment de suporteri frustraţi încercau să îi strice clipa de glorie şi temându-se pe bună dreptate pentru integritatea sa corporală, Iulian a lovit din nou decisiv cu piciorul. De mai multe ori. De fapt, se poate spune cu uşurinţă că a împărţit darnic picioare, în dreapta şi în stânga, cosind printre ultraşi cu crosa.

Mai jos puteţi viziona faze din acel meci. Din păcate rezumatul nu include şi bătaia apres les match.

Tutu. Un om fericit. Până în minutul 79.

Mare lucru acest Campionat Mondial. E ca un fel de concediu în care te duci totuși la muncă. Productivitatea în timpul turneului scade drastic, mai mult dacă țara ta se califică, mai puțin dacă nu. În pauză Chivu și Lobonț au apărut într-o reclamă pentru o bere proastă, ca să îmi aducă parcă aminte că la noi productivitatea scade mai puțin.

De la golul africanilor mai mult am băut decât am scris. Campionatul Mondial este concomitent un campionat de îngurgitat bere fără limite. E minutul 79 și Rafa Marquez tocmai a egalat pentru Mexic.  Asta după ce mai devreme un jucător african desculț din punct de vedere al aptitudinilor fotbalistice a ratat din 6 metri.

Mexicul pare că se prăvălește acum spre careul lui Khune, portarul Africii de Sud, dorind să își adjudece toate cele trei puncte și să îmi strice mie ambele bilete. Comentatorul menționează că unul din jucători este legitimat la „orlando pirătz” (Orlando Pirates, adică) și urechile mele rămân iremediabil zgâriate.

Jucător din Africa de Sud. Desculț.

Dacă aș înjura în aceste reportaje, aș scrie ”futu-ți morții mă-tii!!”. Alt desculț african pe nume Mphela a dat în bară din 5 metri puțin lateral stânga și m-a enervat definitiv. Îmi pare rău pentru Mandela, Tutu, și toți ceilalți băieți veseli de acolo, dar mai mult de un punct nu fac Bafana ăstia. Bine, Mandela nu e tocmai vesel acum, având în vedere că ieri i-a murit o strănepoată care se întorcea spre casă după concertul de deschidere. Zile vin, zile trec, oameni mor. Să vină Franța – Uruguay.

Status bilete pariuri:

Bilet 1 (biletul aventuros):

Africa de Sud – Mexic 1

Uruguay – Franța 1

Am pariat: 5 lei

Am câștigat: pula

Bilet 2 (biletul sigur):

Africa de Sud – Mexic 1X

Uruguay – Franța 1X

Am pariat: 5 lei

Am câștigat: rămâne de văzut

Da, știu, nu am încredere că Franța poate să bată Uruguayul. Domenech e un antrenor prea slab pentru un lot atât de bun. În 2 ore voi afla dacă logica mea stă în picioare sau dacă sunt doar un parior dement.

Să îl atingă o femeie, mai ales! Cât pătimise! Cât suferise! El, un Gotti al Carpaţilor, ajuns după gratiile glaciale ale Penitenciarului Jilava din cauza excesului de zel al unor legiuitori băgăcioşi. Ce treabă aveau ei cu afacerile lui, cu demersurile lui de menţinere a ordinii într-o zonă atât de haotică precum Ferentariul. Da, acumulase ceva avere. Da, ameninţase indivizi, furase, dar nu mai mult ca alţii. Cum altfel să reuşeşti într-o ţară unde singura lege e cea a banului şi a puterii. Unde băieţii nu aplică legea justiţiei, ci legea brigăzii.  Acum venise din nou vremea sa.

Era la curent cu faptul că nimic nu se schimbase în Ţara Românească în cei 6 ani petrecuţi la răcoare. Boierii erau încă la putere, aparent alţii dar de fapt aceiaşi. Sau cu aceleaşi apucături. Asuprind iobagii fără milă. Şerifii erau puţini şi la fel de susceptibili la ameninţări sau mită. Aceste lucruri îl bucurau nespus pe Nuţu. Avea să îşi reia locul pe care îl merita, în avangarda unei societăţi bolnave, care avea nevoie de el.

Avea să se răzbune fără milă pe cei care îl legaseră şi îl aduseseră în faţa justiţiei. Avea să le găsească familiile şi avea să îi taie pe toţi cu maceta. Îi plăcea mult maceta. Aproape la fel de mult ca sabia.

Rânjind se opri în faţa portarului. Ultimul pas. Îi ură gardianului moarte. Simţea deja emanaţia libertăţii. Mirosea a praf, a blitzuri şi a cal. Uşa se dădu în lături şi un val de lumină inundă coridorul. Reporteri aşteptau cu sufletul la gură şi cu reportofonul în mână o declaraţie a sa. Nimic nu se schimbase în Ţara Românească.

Păşi triumfător afară. Pseudo-jurnaliştii aveau să fie lăsaţi cu buza umflată, căci el, Nuţu, nu dădea declaraţii. Nu din trufie, ci pentru că nu ştia să vorbească. Neavând nimic de zis, trecu de pâlcul de culegători de balegă verbală şi îşi luă în primire armăsarul. Un aghiotant îl ridică în şa, dar calul se împotrivi pentru că nu ştia cu cine are de-a face, şi aproape că îl trânti la pământ. Ateriză ca un Don, în picioare, şi privi patrupedul cu ură, iar acesta îşi ceru scuze.

Se urcă iar în şa şi privi spre aghiotanţii săi. “We ride north!”, părea să spună. Porni spre apus. După ce ajungea acasă, pentru îndrăzneala de a-l fi aruncat pe jos, avea să taie calul cu maceta.

Există însă acolo ceva mult mai îmbietor decât mirajul accesoriilor ieftine şi inutile. Există hot dog la 1 leu şi băutură fără limită şi încep să bănuiesc că marea majoritate a celor care umplu zilnic parcarea vastă din jurul magazinului au ca motiv principal al vizitei lor HOT DOG-UL LA 1 LEU. E atât de ieftin, hai să luam 10. Nu pot mânca decât 3, dar hai să luam 10.

Prajitura speciala de la Ikea

Şi uite aşa devine coada de la mâncare şi băutură mai mare decât cea de la casele pentru mobilă. Pentru că indiferent de cât de repede s-ar mişca bieţii angajaţi aduşi special din Stockholm, direct de pe platourile de filmare ale unei reclame la lenjerie Bjorn Borg, ei nu pot face faţă poftei nestăvilite a rumânului pentru HOT DOGI LA 1 LEU.

Totuşi, trăim într-o ţară unde foamea e mare şi alimentul principal, şaorma, costă de la 10 lei în sus – cu mici excepţii – deci sunt pregătit să accept acestă poftă nebună după crenwursti în pâine. Ceea ce rămâne însă peste puterea mea nemărginită (credeam eu, dar iată că nu) de înţelegere este comportamentul din preajma dozatoarelor de băutură. Tot la Ikea şi tot cu 1 leu primeşti un pahar mic spre mediu, cu o capacitate undeva la maxim 200 ml (estimez eu, care nu am fost niciodata un bun estimator) pe care pahar îl poţi reumple cu Pepsi, Mirinda şi alte otrăvuri la dozatoarele mai sus amintite, până te răstorni şi Pepsi îţi iese pe nas şi urechi, printre spasme.

În condiţiile date, este un mister felul în care cercopitecii se adună însetaţi în jurul dozatoarelor, privesc nedumeriţi butoanele de sub fiecare marcă de băutură, inscripţionate de la stânga la dreapta S – M – L – XL, privesc paharul din mâna lor, grohăie a nedumerire şi apasă, fără excepţie, butonul XL. Paharul se umple şi dă bineînţeles pe dinafară. Cercopitecii din jur nu corelează apăsarea butonului XL cu vărsarea sucului şi procesul se repetă la infinit, până când şi recipientul unde se adună tot acest suc vărsat se umple şi dă de asemenea pe dinafară. Masa se murdăreşte. Stockholmezii vin şi curăţă. Da capo.

'mmm.. unde e hot dog-ul si sucul?' intreaba cercopitecul

Întâmplător, eram prin preajmă când unul din dozatoare s-a defectat. Sau poate doar se terminase sucul. Am observat răbdător cum vită după vită priveşte la vita din faţă apasănd butonul magic şi primind decât sifon şi totuşi, vită după vită, au stat toţi răbdători la coadă, au apăsat butonul magic şi nu au primit decât sifon. Într-un final, m-am apropiat de cercopiteci, şi i-am spus celui care ajunsese în acel moment în faţă:

“Nu funcţionează dozatorul. Încercaţi la altul.”

Cercopitecul m-a privit cu ochii săi limpezi, precum vacile care pasc şi se opresc deodată, privind în jur speriate. Şi-a întors privirea înapoi la dozator de parcă i-am spus “apasă butonul magic”. A apăsat butonul magic. Şi nu a primit decât sifon.

Preşedintele Poloniei a murit în urma unui accident aviatic. Odată cu el au trecut în lumea celor drepţi nevastă-sa şi numeroase căpetenii poloneze: Sobieski şi Fabianski şi mulţi alţi –ski. Neamul polon este în şoc şi doliu.

Neamul român este în derivă. Noi, din păcate, nu avem norocul polonezilor. Avionul nostru prezidenţial, deşi vechi, refuză să se prăbuşească. Preşedintele se plimbă în voie alături de feţe de vază şi nimic nu le perturbă liniştea. Nici o pasăre răvăşită de elice, nici un pilot neatent. Primul individ din stat mănâncă fistic prăjit la altitudine, fără frică.

Pe prispa Air Force Carpati

Dar nu ar fi frumos? Polonezii se ceartă acum vis a vis de locul de odihnă eternă al fostului preşedinte. Să-l îngroape sau nu în palatul nu ştiu care alături de toţi  regii şi eroii lor?

La noi nu ar exista asemenea discuţii. Ar suna Ivan, soldatul rus de lângă baza unde s-ar prăbuşi avionul.

-          Davai, aici Ivan, plutonier în armia ţării mamă. Văzut prăbuşit avion cu preşedintele vostru. Veniţi de-l luaţi.

-          Alo, da.  Ce?

-          Veniţi de luaţi cadavre, faceţi înmormântare cum se cuvine.

-          Costă bani?

-          Da.

-          Auzi măi Ivan, nu vrei tu să iei un sac mai mare şi să strângi cam ce găseşti pe acolo, trimiţi un curier, îl cinstim cu o bere când ajunge şi aia e..?

La final o melodie care mă obsedează de ceva vreme.

Ce oraş fără cusur trebuie că este Constanţa. Are şi samba asta tainele ei, necesită un antrenament, ceva cursuri, în orice caz, timp alocat. Timp pe care nu îl ai când duci în cârcă atâtea probleme spinoase ce ţin de bunăstarea oraşului. Probleme care nu există în Tomis, evident, iar Radu Mazăre poate onora asemenea invitaţii năstruşnice precum cea venită din partea unei şcoli de samba do Brasil.
Pe un car având ca temă globalizarea, pe o platformă ceva mai jos decât fostul campion mondial Cafu, iată-l pe dom’ primar dând din toate cele.

Mă întreb câţi candidaţi sunt pentru postul de primar al Constanţei. Mă bate gândul să mă alătur lor. Vreau să fiu ca Radu Mazăre.

Animale de pe urma cărora te poţi îmbogăţi DACĂ nu te prind chinezii

Animalele au rolul lor bine definit pe Terra. Acela de a ne distra pe noi, specia superioară, evident. Şi de a furniza mâncare: Vacile dau lapte, cât de cât voluntar. Găinile ne dau ouă, mai puţin voluntar. Porcii dau carne. Deloc voluntar.

Mai sunt şi animale care mănâncă alte animale, menţinând un echilibru necesar. Pesemne că toate animalele acestea sunt mai utile decât par la prima vedere, ba chiar aş merge atât de departe încât să le numesc indispensabile. Dacă ar exista mai multe animale şi mai puţini oameni pe Pământ, ar fi un loc mai bun pentru toţi cei implicaţi.

Dau însă azi peste o chestie care mă intrigă nespus. E o poveste cu doi ciobani chinezi, să le zicem William şi Pierre, care în încercarea lor de a-şi proteja mioarele de animale sălbatice au omorât un leopard nu ştiu de care. O specie rară, categoric, din care au mai rămas 4000 de exemplare. Ciobanii din povestea noastră puseseră mai multe capcane pentru a securiza imaşul, cu scopul de a prinde lupul, sau de ce nu, tibetanul ce le dădea târcoale oilor. Când colo, s-au trezit cu un leopard cu moţ în frunte prins în capcana lor. Oameni săraci şi simpli, cei doi au văzut imediat şansa profitului şi au omorât cu pietre animalul, vânzându-i blana, oasele şi organele. Până aici nimic neobişnuit, pentru România.

Însă cei doi veseli ciobănaşi, unul Shanghaian, celălalt originar din Xingjiang, n-au apucat să se bucure prea mult de roadele capturii lor. Leopardul omorât de ei se afla pe lista speciilor protejate, iar William şi Pierre s-au trezit după gratii, cu sentinţe mai lungi decât iei în România pentru omor cu premeditare.

Într-o lume în care animale mor din cauza poluării şi a expansiunii continue a omului pe planeta asta din ce în ce mai neîncăpătoare, doi ciobani iau împreună 18 ani de pârnaie după ce omoară un leopard. Cuvântul „exagerare” îmi vine în minte. Şi gândul că e întotdeauna mai simplu să dai o lege şi să pedepseşti în stânga şi în dreapta ca să pară ca faci ceva pentru cauza planetei. Dar cum au ajuns speciile astea să fie pe cale de dispariţie? Pe ăia cine îi pedepseşte?

Morala? Data viitoare când vizitaţi China şi vreţi să omorâţi un animal, verificaţi mai întâi lista cu specii protejate.