Pendejos

Frankfurt – ora locala 19.09

Obosit fiind, nu mi-a trebuit mai mult de o bere “Paulaner-Weisbier” sa ma cherchelesc. Din obisnuinta am comandat-o si pe a doua…dozajul obisnuit dar de data asta dublu fata de cata ar fi fost nevoie sa imi transforme sfarseala intr-o euforie linistitoare.

Totusi mai nimeresc tastele…si gandurile din timpul zilei ma implora sa nu le las de izbeliste-sa le documentez, sa nu le pierd…SA NU LE UIT.
In cazul in care te intrebi : “Ce ar fi de uitat?” – afla ca azi – timp de 14 ore am fost pentru prima data in Germania de unul singur, singur cuc, nevoit sa nu fac nici o greseala, sa iau fix trenul care trebuie, sa zic ce trebuie, si sa ma comport cum trebuie – toate la momentul oportun. Poate suna aiurea – o fi berea de vina – nu stiu si nu imi pasa. Dar un fapt ramane cert – GERMANS RULE.

Mai tot timpul cu Walkmanul meu fidel in urechiuse si cu ochii beliti la tot ce se intampla in jurul meu, am topait din avion la aterizarea in Frankfurt, in urma cu 12 ore. Constient ca trebuia sa ma misc repede ca sa nu pierd super sedinta la care eram asteptat, am urmarit intocmai indicatoarele colorate ale aeroportului ca sa ajung la gara.

Casa de bilete: coada de 16 persoane/4 ghisee – timp petrecut in asteptare:…2 minute!!!
Sala in cauza nu aducea deloc a salon CFR, ci mai degraba a opera vreunui Gaudi cheferist…totul intr-o asemenea armonie incat aveai impresia ca decorul interior fusese ales tocmai ca sa se asorteze cu uniformele DB (Die Bahn) sau ca sa evidentieze albastrul misterios din ochii lui tanti care ma imbie sa ii zica ce imi pofteste inimoara.
Tanti stie engleza cat sa acopere ignoranta mea in materie de germana – se rezolva – un billet dus cu prima “sageata” (a.k.a. ICE) catre Mannheim. Obtin indicatii de unde se ia trenul si o iau la fuga, romaneste…uitand ca mai am de asteptat 30 de minute si tanti imi zisese ca in 5 ajung la peron. Peronul…of…alta capodopera arhitecturala…nu un WC public cu rost de halta de personal, cum mai intalnesc intre Bacau si Bucuresti

Ufffffffff … cat tam-tam cu Bestivalul asta… si cata oftica pe mine sa aud ce buni au fost unii si cat de misto a fost atmosfera. Mi-a luat ceva timp sa ma obisnuiesc cu gandul si sa trec peste resentimete, dar asta e…cand un prieten se insoara (pentru prima data in viata- se vedea dupa cat de emotionat era), lasi balta si pe Faithless si pe Pink, si tot neeeeeeeeeeeeaaaaaamul lor de megastaruri, iti vinzi biletele la Besti(v)al, te urci in tren si te duci sa il onorezi pe om cu prezenta.
Nunta fu mishto, orasul de bastina misto si temperatura…ca la munte(pentru cei ce “nu ma stie”- sunt unul dintre numerosii moldoveni care inca mai blesteama Bucurestiul si tot ce e in el- mai putin locurile de munca ).
Dar in fine, nu despre asta era vorba ci mai degraba despre odiseea intoarcerii din Piatra Neamt spre BUCity. Un drum care iti caleste simturile mai mult decat te-ai asteptat, daca CFR-ul tebinecuvanteaza cu o sedere de aprozimativ 2 ore in Bacau.
De indata ce locomotiva obosita a franat de parca a lesinat si ultimii aburi din ea, am coborat pe peron fix in fata unui banner mare pe care scria cu font de’o schioapa : “”Bine ati venit LA BAcau” -da, stiu ca faza e rasuflata dar tot imi mai starneshte cate un zambet cand o aud.
Dupa ce ne-am hilizit ca jmecherii de Piatra la semnul de intampinare, am facut niste provizii pentru drum (obisnuita paine prajita cu ambalaj colorat si nume anglo-saxon, neshte suc si niscaiva reviste) si apoi ne-am pus pe asteptat. Cum soarele nu ne scutea de mangaieri toride nici la ora aia, am basculat repede lichidele, si fireste, nu dupa mult timp am inceput sa cautam semnul ala…stiti voi…cu omuletul….nu ala de la semafor- frate-su(ala care sta cu picioarele lipite)…

cam asta era, doar ca pe albastru. Nu l-am gasit usor, ca doar gara bacauna e in modernizare, dar ne-am bucurat ca incepusera cu toaletele (sau macar asa credeam).
Ei bine…se pare ca incepusera fix cu coltul opus al garii (adica chiar coltul acoperisului din partea cealalta-smf) ca ce a urmat a fost de necrezut- mai ales daca nu ai vazut scena cu Buda din TRAINSTOPPING:
1. Am pasit timid intr-un soi de holisor captushit cu gresie ciobita, si cum ma uitam eu asa la “frescele maro” de pe unii pereti, cineva ma trage de mana dreapta- era o tanti obosita care printr-un gemulet imi cere 50 de bani “pientru prestarea di servishii”. Ok. dau banu’- eram pregatit. Ea ma invita cu un gest de maxima generozitate sa ma servesc cu UNA BU
CATA FASHIE de hartie ingenioasa. (binenteles- de aia care te faci sa preferi glaspapirul).
2. Imi fac curaj
3. Cedez- ies afara, mai trag o portie sanatoasa de aer si intru
4. Trec de ghiseu si de o chiuveta care avea un bat infipt acolo unde ar trebui sa fie robinetul
5. Ma lovesc de unu verde la fata care alerga dupa aer si ajung la Bonus Level.
6. Cabinele de WC erau finisate dupa ultima moda: Pereti de sticla mata- really old school stuff- si sparta pe alocuri, de avea impresia ca au jucat X si O, usa de carton presat, care nu se inchidea deloc , mai degraba statea sa se rupa de la mijloc…si my personal favourite…nici un fel de bazin cu apa…cu alte cuvinte…faci depunerea si pleci, fara sa “lichidezi contul”.
7. O grimasa amara, indulcita de gandul ca nu planuiam ceva de anvergura, cau o cabina mai “decenta”…libertate
8. Cand sa ies din cabina… observ cu incantare, cum vecinul de alaturi, aflat in pozitia numita sugestiv “pe vine”, ma privea stanjenit prin una din gaurile din peretel de sticla.

Spre surprinderea camarazilor de drum…nu am mai scos nici un cuvant vreo 2 ore…dar am apucat sa mai fac o poza – tot in gara de LA BAcau :

…asta in caz ca stiti pe cineva cu plete si fara bani.

Scena din TRAINSPOTTING- daca va mai tine stomacul:
http://www.youtube.com/watch?v=1XrvpEIiC1w

Filmul de azi: Trainspotting – binenteles
Melodia de azi: Just a perfect day – Lou Reed