Pendejos

Mda. Am mai adugat o primavara si un cui la cosciug. 25 dom’le…25!
Nu stiu altii cum sunt dar eu cand ma gandesc la..de fapt nu ma gandesc la nimic, ca nu e mare lucru varsta asta e doar un impact psihologic iar acesta nu vine de la tine.
Nici de la mine.
Ci de la EI!
O daaa, ei, mizeriile alea micutze care misuna de jur imprejur, si sunt rele si naspa si gri si galagioase si barfitoare si trancane si tocăne tooooooata ziulica :”toc, toc, hrr, mrr, bla, bla, bla, yaddi, yaddi, yadda”.
Se numesc OAMENI.
Feriti-va de ei cat mai mult. Mai bine stati cu leprele.
Na, si chestiile astea de mai sus au un talent deoseeebit de a-ti strica cele mai frumoase zile, acelea cand esti vesel si tanar si ferice si roz bombon cu volanase. Cum ar fi ziua in care implinesti 25 de ani.
Pentru ca, in conceptia lor aceasta zi e foarte importanta. Si mai important e ca iti baga si tie in cap cum ca aceasta zi ar fi deosebit de importanta. Ziua in care incepi sa incetezi in a fi adolescent si te intrepti extremde sigur spre maturitate.
Boaaaei! NU!

Cica ai devenit un om aproape matur, e timpul sa-ti asumi cele trei responsbailitati majore:
1. Cariera.
“E timpul sa te decizi ce vrei sa faci cu adevarat in viata si sa-ti construiesti o cariera”. Pai..si daca nu stiu? Si mai rau: si daca NU-MI PASA?
Hehe…you know the drill.

De fapt stiu. Job-ul ideal: o afacere proprie. Pentru a ajunge acolo imi trebuie: cateva zeci de mii de euro. N-am. Problem solved.

2. Familia.
“E timpul sa te casatoresti sa te asezi la casa ta”. De ce? Cu parintii e gratis. Si e cald. Si e mancare. Buna.
Si daca te tocane la cap nu esti nevoit sa imparti acelasi pat cu ei. Si poti sa le zici ca dormi “la colegu’ Gigi” fara sa-si dea seama ca n-ai nici un coleg pe care-l cheama Gigi.

3.Copiii.

“Copilul trebe facut nici prea devreme , nici prea tarziu”. Puah! Copiii sunt niste chestii uneori dragalase dar care urla, zbiara, fac pe ei si nu stiu sa manance singuri. Si dupa ce ca trebe sa vii acasa devreme din pricina lor, mai trebuie sa te scoli si in toiul noptii.
Eu nu ma pot trezi nici sa ma duc la serviciu. Si ala inseamna bani.
De ce as vrea ceva zgomotos, neajutorat, mirositor si care in loc sa-mi aduca bani mi-i toaca pe pemparsi? A? Aud?

N-aud nimic. Pentru ca mi-am acoperit urechile.

25 is NOT old!

Si pentru ca Duminica ii vin omului “de rand” cele mai nastrusnice idei, si pentru ca il “mananca pe el” .. in toate… extremitatile sa ii sacaie pe altii cand lumea le .. e mai draga… Mellow Greetings.

Si uite-asa…

Si daca noul User Name nu ma da de gol… , atunci lasati-ma sa va spun ca efortul la care am fost supusa numai pentru a ajunge aici… I got one word “Extreme Sports”. Momentan am sapte “file” deschise (Prajitura in Ureche stie ) in Godzilla Mozilla.. incercari esuate de a accepta o invitatie… De ce anume? Pentru ca ma chinuie si pe mine talentul precum pe tanarul “Florin Maimuta” a carui pumni…. minte n-are. (:)) si vreau sa scriu.

“When you earnestly believe you can compensate for a lack of skill by doubling your efforts, there’s no end to what you can do.” Ba da, creezi un nou blog, si dupa il stergi pentru ca nu asta vroiai sa faci… Dar esti o domnisoara perseverenta totusi .

DA! Cu alte cuvinte dragii mei, … V-A TRADAT! Nu mai aveam “voie” sa scriu.. Nu mai faceam parte din CBA (consiliul blogger-ilor aspiranti) (Va dati seama??) Cu multa putere de convingere (Sigur nu pot scrie???? .. “Bine hai.” ) am re-capatat acele drepturi ce mi-au fost instrainate.. Ce-i drept. pe buna dreptate? Unu scrie luni, altu scrie marti, tanarul cu organele “ale auzului si echilibrului” (si anume urechile) (cica) (imi pare rau) mai putin dezvoltate miercuri, un alt mic “Balzac” in devenire (!) joi ===> iar IO? cand vreau. Ok. Corect. Leprelor .

Noapte grea aseara… cu multe multe obstacole pentri tinerii “shaolini” (adica noi) care precum cei de la Pharcyde in videoclipul “The Drop” erau “The Plastic Fantastic troup” …la the “Web” pe beat-uri de .. cine altcineva? Khidja Clouds Society… care au “dat-o bine”.

Pentru cei ce nu stiu: http://www.youtube.com/watch?v=vxxYFN2iObw
(Forfota stie) Si DA, NU ma pricep sa il fac sa “cante” aici pe pagina… si ce?

Ziua insa a inceput bine, … si nu numai pentru ca avem ce sarbatoriiiii (nu stiam cu cati de “i” se scrie sigur… so just to be on the safe side am pus mai multi;) )( hi), dar si pentru ca este Duminica. Si Duminica e zi de odihna pentru toti…o zi in care nu faci NIMIC pentru ca asa TREBUIE sau asa e NORMAL… (da, eu sunt la munca ) (Il salut pe seful meu ). Da nu ma plang!

Si ca sa va conving ca de fapt nu am mai nimic de spus dar AM intr-adevar talentul de a vorbi mult, … cateva poze pentru ca (acum ca am recitit), scrisesem, (si inca nu pot zice ca nu e asa), (dar am editat postul) (de cateva ori, da) … numai pentru mine.

(taken Uncle Phil sauVasilica) (Care ejti ma? .)

… Guess what? ….Pipera..

Plictiseala (unknown)..

Eu ma duc ca mai are si alte treburi omu’…

Si incalec pe o shaa.. (si pentru cei care se tem de continuare, stati linistiti, .. )
Si va zic frumos “pa pa”. ……

In care se vorbeste despre altceva decat aventurile mele in Olanda. Pocaiti-va, paganilor!

Acum, normal, tot romanu (si mozambicanu, conform trackerului de pe site care ne arata cine si de unde ne viziteaza pagina) astepta cu sufletu la gura partea a doua precum urmarile integrarii sau campionatu mondial de dat cu parerea. Cu stupoare (cuvant care imi aduce aminte invariabil de miere, prin asemanarea cu un alt cuvant care incepe cu ‘stup’, si anume ‘stup’) veti constata ca partea a doua nu are nici cea mai mica legatura cu prima parte. Asta explica acel ‘si nu numai’ din titlu.

Glumeam.

Reluam asadar, firul epic din mlastinile Mordorului, unde micii hobbiti se ascundeau de Saruman, Sauron si alte cuvinte cu S.

Glumeam. Nu are legatura cu prima parte. Obisnuiti-va cu ideea.

Revelion. Integrare. Intamplarea a facut sa intampin anul nou din Sibiu. Capitala culturala europeana in 2007. Numa’ mie mi se nazari ca in oricare oras cat de cat mai rasarit din Romania in afara de Bucuresti, lumea e mai civilizata ca in infecta noastra capitala?
Revenind, sibienii, care tin de radacinile lor sasesti ca omu dus la spanzuratoare de scaunu de sub el, ii zic Hermannstadt. In traducere libera si captiva deopotriva, orasul lui Hermann. Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine asta m-a facut sa-mi pun imediat intrebarea ‘cine e Hermann?’ Imi pusesem in gand sa aflu, dar mi s-a facut foame si am uitat.

Si am ajuns si in Olanda, da. Mureati de curiozitate. Doua cuvinte pe care le-am fluturat cu fiecare ocazie ivita au fost: business trip. “Scopul calatoriei?” Business trip. “20 de euro pedala, domnu’!” Business trip! “Ce mare e!” Hm?
Aceste doua cuvinte aparent inofensive maresc simtitor sansele oricui, oricat de urat ar fi, de a avea parte de sex murdar.
Evident ca business trip insemna si o vizita la locul de munca. Odata ajuns, am fost intampinat de o mica armata de oameni, cu masti de gaz si bete in mana. Unu care parea mai rasarit a scos un icnet, ceva ce suna a “Sieg Heil!’ doar ca pe olandeza, adica tot asa, moment in care toti au venit spre mine si au inceput sa ma impunga cu betele. Cand s-au convins ca romanul e si el om cu maini, picioare si alte asemenea extremitati, s-au potolit. Ei. Colegii mei din Tarile de Jos, dragii de ei, luai-ar Gaia si afundai-ar sub nivelu apei pana nici un dig nu le va mai fi de folos.
Ah, Olanda! Curatenie, mai multi homosexuali decat la un concert Bitza, bicle mai multe ca oameni, droguri legale. Insa ceea ce pun pariu ca un stia nimeni e ca olandezii inca tin sclavi. Bine, nu ei, dar ii tolereaza. Odata pe an, in Decembrie, vine cu vaporul din Africa Elvis Presley. Deghizat abil in Mos Nicolae; si cu el pe vapor, o armata intreaga de sclavi albi, dar pictati negri, pe care-i trimite in toata Olanda pentru a aduna droguri si ciocolata pentru perversul Mos dependent de droguri. Si ciocolata. Iata dovada!

Ca intr-un film foarte prost, cu salturi cronologice inexplicabile, trecem acum la punctul culminant, motivul pentru care nu m-am intors la timp in tara pentru a canta mai bine decat Afu Ra. La concertul lui Afu Ra.
Amsterdam, aeroportul Schiphol, vant si grindina. Chelia mea arata la fel; datorita Drei Wetter Taft, sponsor oficial Funktastics. Ajung la check-in, deja cu gandul la cate versuri va mai balbai colegul meu de trupa de data ASTA, si prezint biletul. Asta se intampla cu juma de ora inainte de decolare. Fara sa clipeasca, prostuta de la ghiseu mi-a spus ca e prea tarziu pentru a mai putea face check-in-ul, de parca imi spunea ca era prea tarziu sa-mi mai platesc factura la telefon si sa vin maine. “Nu se poate face nimic?” “NU”.
(mica paranteza apropo de factura de telefon: muie connex vodafone, vedeale-as sediu patat in sange rosu ca si culoarea logo-ului lor – explicatia in partea a 3-a- si apropo de “nu”, muie microsoft word care transforma fiecare “nu” automat in “un”, astfel ca tre sa fac mereu cale intoarsa din scris si sa corectez. Fir-ar ei ai dreacu cu programu lor nevolnic si bicisnic cu tot. Si da, as putea umbla la tools > spelling & grammar, dar n-ar mai avea haz.)
Asa. Ne intoarcem la ghiseu, fix in momentu in care eram pe cale sa-i despic capu’ domnisoarei cu un pix si sa vad cum ii iese creier prin urechi. “Reading my lecture is like Hannibal Lecter, pass the ketch-up..” Visam cu ochii deschisi la scene barbare, vroiam sa ma infrupt din ficatul ei proaspat. Dar e aeroport, nu poti sa zici nici car, nici mar, nici el salam eliekom, ca vin sectoristii lor si te salta si te duc la puricat. Asa ca am asteptat cuminte noua ore si n-am mai cantat. La fel cum aveti si voi de asteptat noua zile partea a 3-a. Si in a 9-a zi Serafim se va ridica si va zice: “ma mananca”. Si se va scarpina. Si din locul in care se va scarpina va tasni o samanta. Si o poveste. Pe joi!

Preludiul unei aventuri

Dintre toate leprele posibile si existente, Al de Sus m-a ales taman pe mine sa ma plimb putin, in scopuri de serviciu carevasazica, pana in tara unde visarea-i legala. Unde caii inoata si pestii zboara. Olanda.

De fapt aventura a inceput de joi noapte, cand am suit pe tren, cu destinatia Timisoara. Cu un concert de sustinut si un oras de intors cu susul in jos. Si invers. Calatoria cu trenul pana in Timisoara e una mai periculoasa decat multi ar crede, caci pana la Timisoara trebuie sa strabati o gramada de teritorii, care nu apar pe nici o harta, pe care nici macar Magellan nu le-a descoperit si unde salasuiesc lepre mici. Care n-au frica de oameni si se suie in tren, ducand cu ei o punga in care pun sireturile furate de la calatorii neatenti. Din sireturi fac un ghem iar ghemul este apoi folosit pe post de proiectil, la vanatoare. Imaginile de mai jos fac cat o mie de cuvinte.

Si sosim in Timisoara. Piete multe, liniste, o boemie atipica. Atipica romanilor. Traiasca. D-astea.

Si l-am cunoscut pe Cristian. Care Cristian saracul suferea de multe. De mania perscutiei, cel mai mult; conform spuselor sale, el a fost, in ordine aleatorie, in Japonia, Cuba, restu’ Americii de Sud, pe cocaina, jurnalist la Gandul si, mai nou, nimeni. Cu o aversiune demna de pieile rosii fata de aparatele de fotografiat, pe care a incercat sa ni le inhate in repetate randuri, Cristian ne si isi repeta ca el este nimeni si ca nu trebuie sa fie vazut. Dar fir-am noi ai dreacu, iata-l. Asa-i ca seamana cu tipu’ ala din The Beach? Sau cu solistul de la Live.

Momentan, Timisoara a trecut, iar Otopeniul imi e gazda pentru urmatoarea ora, pana va catadicsi insul plictisit de la ghiseu sa dea drumu la imbarcare. In dreapta mea, slava Domnului la alta poarta de imbarcare, a poposit un grup de burtosi, cu chitare, viori si alte asemenea instrumente de suflat. Fara sa ma uit inspre ecranul de deasupra ghiseului lor, socot nevinovat ca sunt o hoarda de manelisti in drum spre Spania ori Italia, spre a incanta diaspora cu compozitii muzicale semnate vijelie, furtuna, ploaie puternica cu intemperii. Sa incingem o geampara in aeroport, sa sfaraie calcaiele de placere.

Sper sa stau la geam. De fapt stiu ca stau la geam, dar sper sa n-am vreun idiot sau copil langa mine care sa se tanguiasca, intr-un final convingandu-ma sa-l las pe el la geam. Ah, si sa nu fie vreun gras, sa am loc. Pana plec, imi bag toata stiuca in birocratia si autoritatile romane care mi-au aruncat deodorantul str8 intr-un cos de gunoi etichetat Lichide Periculoase, pe motiv ca depasea 100 ml. Avea 150. L-as fi putut descarca pe tot in ochii copilului enervant care vroia sa stea la geam in locul meu.

In jur numai oameni care fac umbra pamantului degeaba. Cu priviri blande clipesc, asezandu-se bucurosi la orice coada, finca asa se descurca ei cel mai bine. Plescaind si mustacind cu gandul la sucul de portocale gratis pe care il vor primi peste scurt timp. Doza zilnica de apartenenta. La iesirea din tara ar trebui testat coeficientul de inteligenta. Inexistent? La sapa.

Puuuuuu. Avionul nici n-a tras la poarta. Nu vad nici o femeie intr-o limita de varsta rezonabila, cu care sa pot sa am o discutie despre altceva decat vreme, destinatia noastra comuna sau culoarea ei de par si cat de des se vopseste. Pana o sa-i cada dreacu tot paru sau si-l va vopsi mov. Evrika. Avionul si-a facut aparitia. Veseliti-va impreuna cu mine. Simtiti bucuria?

Langa, taraful de la dreacu-n praznic vocifereaza. Mai precis, capetenia ii instruieste pe ceilalti sa nu plece de capul lor odata aterizati si trecuti de vama, caci vor fi, la fel de sigur cum soarele rasare, arestati. Incep sa ma intreb daca ei au chitari in acele genti. Incep sa imi doresc sa fi fost la acelasi terminal cu mine. Unu din ei seamana cu Farcas. Sans fagot.

Ma pregatesc, asadar, de imbarcare. Menestrelii isi fac poze. Prima oara intr-un aeroport. Sa cante muzical le urez. Pe joia viitoare si partea a 2-a.

Pur si simplu stau si mă uit in monitor ca vorba ceea în care protagonişti sunt un viţel şi o poartă şi mă întreb oare câtă plictiseală încape într-un om? În ce se măsoară plictiseala? Se măsoară plictiseala? Plictiseala este transmisibilă? Dacă da, pe cei căi se întâmplă acest lucru?
Nu mişcă nimic in rahatu’ ăsta de birou in care mă aflu, o gramadă de obiecte zac pe biroul meu, nici unu nu mişcă, nici unu nu schiţează nimic, toate sunt ca şi moarte in morţii lor! Nici nu ştiu de ce m-am apucat de scris… Despre ce să scriu? Mai bine m-aş culca, da’ cică la muncă nu se cuvine asemenea comportament, don’t sleep on the job, muie mă!

Când îmi e lumea mai dragă se ţipă la mine… nu pentru că nu-mi fac treaba cum trebuie ci pentru că lucrez cu o şefă care daca ar fi să mă iau după grosimea ridurilor de pe figură, sigur a fost crescută in confortul stalinist, vreme în care ţipatul era la moda… oare cât mai rezist până i-o retez?
Gibonul din stânga mea se amuză copios ascultând un radio olandez, io nu înţeleg o iotă din acele cuvintele forţate… Nu pot să nu observ că i-a rămas la gura nişte foietaj de la merdeneaua pe care probabil a mâncat-o pe post de mic dejun in drum spre birou. I-aş fi spus să o înlăture da’ am aflat că mai târziu o sa plece până la bancă şi mi-am dat seama că dacă tac, o să ajut măcar o casieriţă să zâmbească azi, cu puţin noroc o să râdă toată banca de ea, o s-o arate cu degetu’ şi o s-o ţină minte, recunoscând-o de fiecare dată când intră pe uşa băncii.
A treia e ok…
Am strănutat adineauri şi niciuna nu mi-a zis “Sănătate/Noroc/Măricel/Dute-n Morţii mă-tii”, ce nesimţite!

Mai încolo o să şterg acest articol pentru că e scris la plictiseală şi in sictir…

Beti POP si fumati droguri naturale la munca!

Dupa multe incercari de a insira pe acest minunat blog cateva ganduri, am ajuns la concluzia ca poate a “posta” fotografii este o ideea mai “stralucita” in cazul meu (cum timpul nu imi permite altceva)… De ce?

“Fotografia este o cale directa de exprimare. Atata vreme cat aste te face fericit, e foarte bine. Daca reusesti sa-i faci si pe altii sa vada lumea cu ochii tai, e o mare valoare.” Cristian Tecu, Revista PHOTO, Editia Aprilie 2006.

Si ca sa nu ma mai lungesc, va invit sa priviti cateva poze… cu rugamintea urmatoare: I am just a beginner… Mai am multe de invatat…

*Pentru proiectul unei prietene, am “imprumutat” de pe plantatie o camera dragutza cu care am facut cateva fotografii “reusite” unor copii frumosi.

“Notiunea de “imagine reusita” depinde doar de privitor“.Cristian Tecu, Revista PHOTO, Editia Aprilie 2006.

Copilul 1.









Copilul 2





Copilul 3








“Aceeasi imagine poate spune o poveste diferita daca este alb negru sau color. Alegerea este a fotografului, in functie de ceea ce vrea sa transmita.” Luca Babini, Revista PHOTO, Editia Aprilie 2006.


Cam atat. Va multumesc pentru atentie si le multumesc copiilor care au fost de acord cu postarea pozelor pe acest blog. Keep doin’ yo thing! You are lovely.

Take care now.