Un român care musteşte de talent

Palmele îi transpiră întruna şi pachetul de şerveţele primit de la bunica nu mai face faţă. Încearcă să se ridice în picioare, dar genunchii îi tremură şi îl constrîng să se aşeze la loc. Se uită iar către coşul de gunoi, dar parcă nu mai are ce vomita. Încearcă să repete un vers, dar nu scoate decât un scâncet pierdut, de pisică rătăcită întro junglă cu tigri.

Deodată, uşa cabinei se deschide şi o femeie cu căşti şi legitimaţie de PROST TV la gât îl anunţă sec: “Cinci minute”. Uşa se închide la fel de repede şi rămâne iar singur. Aude chicoteli în dreptul uşii şi e convins că afară se pariază pe eşecul lui.

Dincolo de pereţii cabinei, tumultul creşte. Aude uralele şi işi închipuie că sunt pentru el. Vizualizează oameni agitând tricolorul cu pumnii în aer. Vede cu ochii minţii pancarte cu numele lui, care răsună parcă din toate piepturile: “ŢU-ŢU, ŢU-ŢU!”

Îşi aduce aminte de copilărie. Nu fusese niciodată plăcut în cartier, de fapt nici nu prea ieşea pe afară. Toţi băieţii vecinilor râdeau de el şi îl băteau unde îl prindeau. Îl făceau în toate felurile: nearticulat, limitat, rudimentar, primitiv, neevoluat, simplu. Desigur, nu ştia ce însemnau toate acele cuvinte, dar bănuia că nu aveau cum să fie ceva pozitiv. De mic se bâlbâia şi nu reuşise niciodată să pronunţe un cuvânt mai lung de 3 silabe fără să se poticnească. Dar destinul, inexplicabil, fusese de partea lui.

Nici el nu ştia cum câştigase acel concurs fatidic. Nimeni dintre cunoscuţi nu îl votase, nici măcar familia, ruşinată de lipsa lui de talent. Şi totuşi..

Nu apucă să îşi ducă gândul la capăt. Uşa se izbeşte de perete şi doi malaci de la firma de securitate intră. Până să zică ceva, este luat pe sus şi aşezat în picioare. Cade ca un sac cu pietre. Malacii se uită unul la altul, oftează, şi îl mai ridică o dată. “Hai mă băiatule, nu fi pămpălău.” Se clatină, dar de data asta reuşeşte să rămână pe picioare.

Din pragul uşii, doamna cu ecusonul PROST TV îl grăbeşte: “Cretinule, mişcă-te că decalezi programul“.

Păşeşte pe hol. Malacii îl flanchează, iar doamna o ia înainte pe un coridor lung şi şerpuit. Îi aduce aminte de prima lui dirigintă, şi ea îl numea “cretin” tot timpul. Cu fiecare pas, îl cuprinde un aer de inevitabilitate, alt sentiment pe care îl simte fără să îl poată descrie sau denumi. Chiar şi aşa, această minunată inetiva.. inebita.. cum dracu îi zice, îi dă curaj. Realizează că nu are nimic de pierdut şi ridică privirea din pământ. În faţa lui, coridorul se apropie de sfârşit şi o uşă îl aşteaptă la capăt. A venit momentul. Poate că o sa fie totul bine.

Doamna cu ecusonul deschide uşa şi valuri de sunet şi lumină se revarsă asupra ochilor lui. Orbit, pune mâna la faţă şi începe să proceseze sunetele din jur. Sunt huiduieli. Poate Udrea a intrat în acelaşi timp cu el, îşi spune, dar când coboară mâna le vede feţele îndreptate fix către el. Ura se citeşte în ochii spectatorilor. Nimeni nu îi strigă numele, nimeni nu agită vreo pancartă dedicată lui.

Sfidător, işi continuă drumul către centrul sălii. înconjurat de corul de huiduieli care se înteţesc cu cât se apropie de ring. Urcă scările şi încearcă să pătrundă printre corzi. Lipsa oricărui talent îl trădează însă din nou. Înainte să îşi dea seama ce se întâmplă, lumea erupe în urale iar el zace la orizontală. “Am căzut“, îşi spune. Priveşte spre malaci, dar nici ei nu-l mai ajută. Se ridică şi huiduielile revin. Reuşeşte să se târască în ring, unde îl aşteaptă un stativ cu un microfon. În sfârşit, poate să îi calmeze cu unicul lui talent. Singurul atu.

Bute exultă: "L-am izbit pă fraier! Hai şi cu Mendy"

Pune mâna pe microfon. Din public zboară sticle, ouă, telefoane mobile. Românii sunt turbaţi la gratii. Producătorii galei sesizează momentul dificil şi pornesc instrumentalul. E melodia lui. Îi va convinge pe toţi de talentul său. Acum ori niciodată. Începe prima strofă. Huiduielile s-au mai domolit parcă. Şi deodată se petrece ceva neaşteptat. Cineva începe să aplaude. Ţuţu prinde aripi. Îngână cuvintele din ce în ce mai clar. Audienţa se molipseşte cumva de la individul care aplauda şi începe încet încet să aclame. Să ÎL aclame. E un crescendo constant de zgomot. E pentru el!

Acum va intra cu refrenul. Sala e în delir! El e în centrul atenţiei! Se răsuceşte într-o încercare de pas de dans şi…..ZBAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAANG!!!

Pumnul lui Bute îl culcă din prima. Publicul e în picioare. Strigă numele campionului care urmează să se bată cu Mendy şi care a oprit cu un uppercut de stânga poluarea fonică insuportabilă numită Adrian Ţuţu. “Pentru România“, pare să spună campionul.

Elevi fericiţi după ce au luat bacul

După rezultatele dezastruoase din 2011, Statul Român a decis să ia măsuri extraordinare pentru a evita o nouă calamitate. O analiză comandată de însuşi preşedintele ţării a concluzionat că vina principală o poartă sistemele de supraveghere prea stricte şi subiectele mult prea grele. Prin urmare, au fost înlăturate camerele de luat vederi din sălile de examen şi s-a luat decizia ca profesorii supraveghetori să părăsească încăperea în momentul începerii examenului. În plus, în secret şi neştiut de nimeni, corectorii au primit sarcina să valideze toate răspunsurile ca fiind corecte. Totul pentru a îmbunătăţi rata abjectă de promovare din 2011.

România, Bucureşti, 2012. Liceul Mihai Viteazu. Ora 10:00. Intrarea în sala de examen:

Profesorul examinator îi întâmpină încă din uşă pe elevii tremurînzi, cu un zâmbet şi un teanc de copiuţe pe care le Împarte micilor cercopiteci.

- “Dacă le pierdeţi, mai avem,” le spune el zîmbind complice şi adaugă: “La întrebarea cinci, răspunsul este B. Copiuţa este greşită!”

Copiii sunt gâtuiţi de emoţie şi nu scot o vorbă. Unii mestecă deja foile primite, câţiva behăie timid, iar Dorel îi caută pe toţi pe rând de furnici, pentru a-şi astâmpăra foamea.

Precum ovinele, elevii sunt direcţionaţi către bănci. pentru că nu sunt în stare să îşi găsească locul singuri. Prin urmare, fiecare profesor supraveghetor este secondat de un cioban care, împreună cu un câine lup, îi mână pe viitorii absolvenţi de bacalaureat către scaunele lor. Apar inevitabil confuzii pentru că majoritatea sunt prea proşti (a se citi emoţionaţi) să îşi mai ştie numele.

Promoţia 2012

În sfărşit, toată lumea e la locul ei şi se aduc subiectele. Minţile luminate şi milostive de la Ministerul Educaţiei au fost blânde anul acesta, astfel că pentru primul subiect se cere “rezumatul poveştii cu Scufiţa Roşie, sau al oricărei alte povestiri cunoscute de către candidat”, în timp ce la punctul doi, se cere identificarea substantivului propriu în propoziţia “Cătălin este substantivul propriu“. Pentru ultimul punct, se cere “desenarea unui cerc, sau al oricărei alte forme geometrice”.

Câţiva elevi încep să se izbească cu capul de bancă la vederea subiectelor, speriaţi peste măsură de posibilitatea eşecului. Costel se izbeşte până leşină, moment în care profesorul vine şi culege foaia de examen nescrisă şi mânjită de sânge şi o notează cu 10.

“E emotiv, are circumstanţe atenuante, înţelegeţi voi”, oferă el o explicaţie copiiilor, dar nimeni din sală nu înţelege cuvinte precum “atenuant”.

Profesorul le atrage atenţia candidaţilor că el urmează să părăsească încăperea, conform noului regulament. Îl urmează ciobanul şi câinele său. Uşa se închide şi în sală răman doar copiii. Uşuraţi, toţi îşi scot telefoanele şi tabletele şi intră pe Facebook. Ionel, Cornel şi Petre încing rapid un joc de Traffic Control prin Bluetooth, cîştigătorul la masă.

Se postează asiduu. Statusuri sunt updatate, like-uri sunt date, comentariile se adună. Unii se ocupă de fermele virtuale, cu o grijă pe care n-ar putea să o redirecţioneze către nimic din viaţa reală. Majoritatea au dat “attending” la evenimentul Bac 2012, creat special de Minister pentru ca micile orătănii să nu rateze cumva examenul.

Toată lumea se distrează şi cele 5 ore alocate examenului trec pe nesimţite. Profesorul revine în sală şi colectează foile, în mare parte albe, cu excepţia câtorva udate de salivă. Copiii se năpustesc spre ieşire, bucuroşi că au scăpat şi că se pot prăvăli în voie spre magazinul de etnobotanice din incinta şcolii. Profesorul răsuflă şi el uşurat. Viitorul ţării este în mâini bune.

Magie

Dacă preoţii noştri ar avea măcar o oca mică din puterea lui Saruman de a prăvăli o tonă de zăpadă de la mare depărtare peste toată Frăţia Inelului (vezi link la final), atunci aş înţelege tot tamtamul cu sfinţirea apei. Dar nu au.

Un om în toată firea, cu barbă şi costum de supererou biblic, se poziţionează în faţa unui cazan imens cu apă. Face câteva mişcări din mână, ce aparent aparţin unui ritual bine definit, dar în realitate sunt improvizate de fiecare dată şi seamănă cu mişcările răposatului rege al muzicii pop. Maicăl. Le ştiţi. Alea când pare că îşi face cruce cu tot antebraţul. După care omul nostru trage adânc aer în piept şi începe să cânte. Sună a incantaţie. Shamanii indieni cântau să vină ploaia. Omul nostru cântă în faţa unui cazan cu apă.

Nu e un cântec cunoscut, nu a catadicsit să înveţe o melodie la modă, nu ai să auzi Rihanna sau Bruno Mars. Cântă urât către cazanul cu apă. Privind, îţi doreşti ca în locul bărbatului să fi fost un casetofon şi o casetă cu Bob Marley. Vibraţii pozitive.

Apa bolboroseşte puţin ca şi cum ar încerca să se scuture de un miros neplăcut sau de un păduche, dar nu are nici o şansă, omul cu barbă cântă neîncetat. Apa se zbate, dar la final trebuie să se recunoască învinsă. A fost sfinţită. Oamenii din jur aplaudă bucuroşi şi cotcodăcesc a aprobare, după care se înghesuie să bea din apa care stă şi se întreabă “Care-i treaba?”

La final, iată clipul cu Saruman. În italiană. N-avem embed

Saruman wins.

Dar ce mulţi poate nu ştiu e că Iulian a avut parte de câteva momente fabuloase de-a lungul carierei, iar la apusul ei şi-a trăit chiar şi clipa de glorie, pe când evolua în 2006 în Elvetia.

Iulian Felipe Tândală Filipescu

Se făcea că era ultima etapă a campionatului elveţian. Fc Basel era pe locul 1, la trei puncte in faţa echipei FC Zurich, iar sorţii programaseră meciul FC Basel – FC Zurich exact in această ultimă etapă fatidică. Decisiv, deci.

Doar o victorie putea trimite titlul spre Zurich, echipa cu golaverajul superior, dar favorita certă era echipa din Basel. Meciul a curs fără incidente până în minutul 30, când s-a intamplat ceva neprevazut. Ceva ce Inelul nu intentionase. Zurich a deschis scorul prin unul din jucatorii care jucau atunci la Zurich.

Haos. Delir. În Zurich, elveţieni în extaz aruncau cu ciocolată şi ceasuri în aer. În Basel, dădeau cu ele de pământ. În acel moment, Basel trecea pe locul 2, iar campioana era Zurich.

Meciul a continuat într-o notă fotbalistică. Ambele echipe atacau pe rând. A fost un du-te vino continuu fără momente notabile până prin minutul 70 când un jucător de la Basel a decis să întoarcă soarta partidei şi a marcat, modificând scorul înscris pe tabelă: 1-1! Campionatul revenea la Basel, zurichienii îşi ascuţeau cuţitele iar cei din Basel deja selectau domniţele care urmau să facă baie goale în ciocolată fierbinte.

În acest moment intră în scenă eroul nostru. Iulian, băiat de Slatina, fundaş de meserie, legitimat la FC Zurich, începe să urce. Şi urcă, şi urcă greu de parcă ar fi escaladat Mont Blancul, până când în minutul 92,45 ajunge finalmente în careul adversarilor. Şi tocmai pe când ajungea el acolo venea şi o minge centrată de pe partea dreaptă. Şi Iulian a făcut ce e plătit să facă, trimiţând balonul în aţe.

Atunci a revăzut cu ochii minţii ziua de 29 martie 2003, când Tata Puiu i-a zis “Azi joci fundaş stânga”. Gazonul era de fapt nisip, adversarul era Danemarca şi mingea a ricoşat din Iulian ca din colţul mesei. Scorul final a fost 5-2 pentru ei. Şi muulţi critici au răsărit ca ciupercile după ploaie pe capul bietului băiat. Dar azi! Azi el a dat cu piciorul decisiv (de mai multe ori, cum avea să reiasă ulterior) şi a căştigat campionatul Elveţiei. Le-a zis criticilor săi ” _|_ “.

'Cu piciorul! Şi cupa şi pe ăia din spate!' pare să zică el.

Arbitrul a fluierat finalul meciului şi Zurich era campioană. Ciocolata se acrise în Basel. Suporterii gazdelor nu au mai suportat umilinţa şi au năvălit pe gazon cu sutele, alergându-i pe jucătorii proaspătei campioane. Nu pentru a-i felicita.

Supărat că un regiment de suporteri frustraţi încercau să îi strice clipa de glorie şi temându-se pe bună dreptate pentru integritatea sa corporală, Iulian a lovit din nou decisiv cu piciorul. De mai multe ori. De fapt, se poate spune cu uşurinţă că a împărţit darnic picioare, în dreapta şi în stânga, cosind printre ultraşi cu crosa.

Mai jos puteţi viziona faze din acel meci. Din păcate rezumatul nu include şi bătaia apres les match.

Există însă acolo ceva mult mai îmbietor decât mirajul accesoriilor ieftine şi inutile. Există hot dog la 1 leu şi băutură fără limită şi încep să bănuiesc că marea majoritate a celor care umplu zilnic parcarea vastă din jurul magazinului au ca motiv principal al vizitei lor HOT DOG-UL LA 1 LEU. E atât de ieftin, hai să luam 10. Nu pot mânca decât 3, dar hai să luam 10.

Prajitura speciala de la Ikea

Şi uite aşa devine coada de la mâncare şi băutură mai mare decât cea de la casele pentru mobilă. Pentru că indiferent de cât de repede s-ar mişca bieţii angajaţi aduşi special din Stockholm, direct de pe platourile de filmare ale unei reclame la lenjerie Bjorn Borg, ei nu pot face faţă poftei nestăvilite a rumânului pentru HOT DOGI LA 1 LEU.

Totuşi, trăim într-o ţară unde foamea e mare şi alimentul principal, şaorma, costă de la 10 lei în sus – cu mici excepţii – deci sunt pregătit să accept acestă poftă nebună după crenwursti în pâine. Ceea ce rămâne însă peste puterea mea nemărginită (credeam eu, dar iată că nu) de înţelegere este comportamentul din preajma dozatoarelor de băutură. Tot la Ikea şi tot cu 1 leu primeşti un pahar mic spre mediu, cu o capacitate undeva la maxim 200 ml (estimez eu, care nu am fost niciodata un bun estimator) pe care pahar îl poţi reumple cu Pepsi, Mirinda şi alte otrăvuri la dozatoarele mai sus amintite, până te răstorni şi Pepsi îţi iese pe nas şi urechi, printre spasme.

În condiţiile date, este un mister felul în care cercopitecii se adună însetaţi în jurul dozatoarelor, privesc nedumeriţi butoanele de sub fiecare marcă de băutură, inscripţionate de la stânga la dreapta S – M – L – XL, privesc paharul din mâna lor, grohăie a nedumerire şi apasă, fără excepţie, butonul XL. Paharul se umple şi dă bineînţeles pe dinafară. Cercopitecii din jur nu corelează apăsarea butonului XL cu vărsarea sucului şi procesul se repetă la infinit, până când şi recipientul unde se adună tot acest suc vărsat se umple şi dă de asemenea pe dinafară. Masa se murdăreşte. Stockholmezii vin şi curăţă. Da capo.

'mmm.. unde e hot dog-ul si sucul?' intreaba cercopitecul

Întâmplător, eram prin preajmă când unul din dozatoare s-a defectat. Sau poate doar se terminase sucul. Am observat răbdător cum vită după vită priveşte la vita din faţă apasănd butonul magic şi primind decât sifon şi totuşi, vită după vită, au stat toţi răbdători la coadă, au apăsat butonul magic şi nu au primit decât sifon. Într-un final, m-am apropiat de cercopiteci, şi i-am spus celui care ajunsese în acel moment în faţă:

“Nu funcţionează dozatorul. Încercaţi la altul.”

Cercopitecul m-a privit cu ochii săi limpezi, precum vacile care pasc şi se opresc deodată, privind în jur speriate. Şi-a întors privirea înapoi la dozator de parcă i-am spus “apasă butonul magic”. A apăsat butonul magic. Şi nu a primit decât sifon.

Cadrele insistente cu Hagi, nicidecum un neavenit, oglindesc însă perfect tendinţa din societatea românească. Faptul că una din cele două manşe ale finalei se va disputa la Bucureşti mă face să cred că tot soiul de cvasi vedete vor încerca să se afişeze acolo, să obţină bilete pe alte căi decât statul la coadă, pentru a fi prezente la un succes la care nu merită să asiste, pentru a fi surprinse de camere bucurându-se la un sport pe care nu îl înţeleg. Simona Nesenzual va ţopăi, Băsescu va sufla în goarnă, Elena Udrea va bate din palme. Se prefigurează o galerie sinistră.

Altfel vezi meciul cu vedeta in tribuna

Altfel, acest succes este unul logic. căci la Vâlcea există un cadru aproape perfect pentru performanţă de multă vreme şi prin urmare echipa a crescut mereu, pas cu pas, fără a căuta gloria imediată. Urmarea naturală ar fi construirea unei săli pe măsură la Vâlcea şi investiţii cu cap făcute de patronii altor echipe din campionatul intern, pentru a ţine pasul. Urmarea probabilă va fi un contract atribuit fără licitaţie, o sală de sport pe care se va cheltui dublu şi o nivelare în jos a nivelului competiţiei interne, în urma plecării afară a componentelor de bază ale lotului vâlcean. Continuitatea nu este punctul nostru forte.

planuri date peste cap

Continuitatea pare să fie însă o calitate binevenită a norului de cenuşă. Ca promotor al haosului în aceste vremuri moderne nu pot decât să mă bucur şi să privesc amuzat la orice disturbă mersul robotizat al lucrurilor în societate. Orice îi trezeşte şi îi scutură pe somnanbulii din jur are puteri de vindecare. E indicat să îţi fixezi ţeluri şi ţinte, dar vulcanul din Islanda serveşte drept aducere aminte că planurile inflexibile pot fi date peste cap cât ai clipi. Regret doar problemele create unor prieteni apropiaţi, ale căror planuri de vacanţă au fost aproape zădărnicite de erupţia vulcanică. În rest, sper ca pierderile companiilor aeriene să devină astronomice şi lumea să circule doar cu bicicleta şi căruţa. Amin.

P.S.: Din păcate, Naum mi-a luat-o puţin înainte cu Oltchimul, dar este un punct de vedere pe care l-am avut de duminică şi cum eu nu lucrez încă la o publicaţie, scriu când am timp.

P.S.2: Probleme de ordin tehnic mă împiedică să plasez pozele acestui articol acolo unde aş dori. Am renunţat după o jumătate de oră de încercări. Se pare că WordPress este viţelul de aur pe care l-am deificat prematur.

Ce oraş fără cusur trebuie că este Constanţa. Are şi samba asta tainele ei, necesită un antrenament, ceva cursuri, în orice caz, timp alocat. Timp pe care nu îl ai când duci în cârcă atâtea probleme spinoase ce ţin de bunăstarea oraşului. Probleme care nu există în Tomis, evident, iar Radu Mazăre poate onora asemenea invitaţii năstruşnice precum cea venită din partea unei şcoli de samba do Brasil.
Pe un car având ca temă globalizarea, pe o platformă ceva mai jos decât fostul campion mondial Cafu, iată-l pe dom’ primar dând din toate cele.

Mă întreb câţi candidaţi sunt pentru postul de primar al Constanţei. Mă bate gândul să mă alătur lor. Vreau să fiu ca Radu Mazăre.

Unii merg însă mai departe şi se declară „mândri de a fi români” (nu suntem singurul neam care face asta, sunt mişcări asemănătoare peste tot, pe modelul fiecare ţară cu proştii ei). Această declaraţie mi se pare şi mai periculoasă cu atât mai mult cu cât este bazată pe aruncarea metaforică a unui zar cu sute de feţe. Puteai să te naşti oriunde în lume şi nu ai nici un merit în rezultatul final, deci mai uşor cu mândria. Poţi să te declari (ne)norocos. Dar mândru? O aberaţie.

tricou cu mândrie inclusă

Scotocind pe net pe marginea acestui subiect, ajung mai departe în apele nebuloase ale unor diverse organizaţii nonguvernamentale de protest. Aşa am dat de un site, magazin-naţionalist punct nu ştiu cum (oscilam între a pune sau nu linkul dar mă gândesc că nu au oricum parte de prea mulţi vizitatori). Băieţii ăştia fără simţ al ridicolului sau al istoriei oferă spre vânzare diverse bălării, tricouri, insigne, brelocuri, toate inscripţionate cu cruci celtice şi mesaje care mai de care mai penibile, precum „noua dreapta”  şi bineînţeles sintagma nemuritoare „mândru că sunt român”. Cum adică mândru mâncaţi-aş? Care a fost contribuţia ta? Cu ce ai ajutat tu neamul românesc? Ai fost pe front?  Ai realizat ceva notabil în numele acestei ţări? Sau porţi breloc cu anticomunism pentru că e cul dar aveai 4 ani în decembrie 89? Păi beeeeeeeşi mă cu protestu tău.

But wait. There’s more! Ăştia vând tricouri cu Avram Iancu să moară peştii! Uite unde era Che al nostru numai bun de pus pe tricouri. După  încă două clicuri dibuiesc faptul că la magazinul cu pricina se ajunge de pe prima pagină a site-ului oficial Noua Dreaptă. Asta lămureşte multe. E periculos că aceste organizaţii atrag persoane uşor impresionabile care habar nu au despre ce e vorba. Tineri sau mai puţin tineri care vor să aparţină şi ei unui grup. Şi trebuie să recunosc că la prima vedere a fi naţionalist creştin nu sună atât de rău pentru  masele manipulate de biserică şi de televizor.  Dar sunt convins că dacă iau la puricat un membru ales la întâmplare din organizaţia lor (şi nu vorbesc de capii organizaţiei care probabil că îşi fac bine temele naţionaliste din moment ce reuşesc să atragă prozeliţi) şi îl chestionez asupra unor chestii simple, cum ar fi secolul în care a trăit crăişorul munţilor să zicem, 8 din 10 vor da chix.

tineri înflăcăraţi, dar nesiguri de motivele înflăcărării lor

Şi crucea celtică??!? Măi băieţi, voi aveţi habar cu cine vă identificaţi? Mamele voastre ştie? Pentru cei certaţi cu istoria, băieţii ăştia purtau cămăşi verzi şi erau antisemiţi notorii. Legionarii au omorât evrei. A existat şi la noi Holocaust, doar că din ruşine, complicitate şi prea mult românism, nimeni nu recunoaşte. Informaţi-vă mancaţi-aş! şi poate vă mai scade şi din mândria asta nemărginită. „Cum, nu doar nemţii au avut ceva cu evreii?” întreabă majoritatea audienţei şocate. Nu. Am avut şi noi. Am dat în vileag evrei fără să ştim bine de ce. Am supravieţuit târguindu-ne. Strecurându-ne. Ăsta e neamul românesc. Cu bune şi cu rele.

Dând clic mai departe ajung şi la pagina oficială a fondatorului mişcării legionare, Codreanu. Există acolo pe site-ul lor trist o secţiune intitulată Cronologie Legionară. Acolo, la 1941, ar trebui să scrie AM OMORÂT EVREI.

Nu am stat să aprofundez ca să văd ce exact îşi propun aceşti oameni în contextul actual, în afara unor generalităţi de genul „stoparea decadenţei care ameninţă existenţa noastră ca popor.” Aş fi curios de metodele prin care intenţionează ei să stopeze decadenţa şi cum exact văd ei manifestându-se această decadenţă. Mă tem însă că metodele lor se rezumă probabil la aruncatul cu pietre după homosexuali şi alte asemenea practici nobile. Acum, eu mă consider un om de viaţă, iar aruncatul cu pietre după oricine poate fi o activitate distractivă în contextul potrivit dar concomitent văd TOLERANŢA ca un pas primordial către civilizarea acestei ţări amărâte în care trăim. Cine naiba vrea o naţiune pur română? Uitaţi-vă bine în jur la majoritatea ce vă înconjoară. În moluri. Pe stradă. La concerte unde nu se plăteşte intrare. În tribunele 2, 1 şi 0 ale stadionelor din toata ţara, dar şi în peluze. Ce vedeţi? Eu văd cocalari.