Posted by sera | Posted in Ptolemeu, veselie trista | Posted on 07-04-2009
Și o shaorma cu de toate…
(Următoarele sunt, ca de obicei, fapte reale. Numele au fost schimbate din obişnuinţă)
Din cauza crizei financiare, Poliția Română face economie în privința aparatelor de suflat destinate stabilirii alcoolemiei șoferilor. Mai nou, oamenii in uniformă aplică metode neconvenționale, fiind obligați să își selecteze atent clienții pentru numărul limitat de fiole din dotare.
Cufundat in scaun, Iolaus mușca flămând din shaorma suculentă, sorbind ayran cu nesaț printre îmbucături. Consumase cantități impresionante de alcool și dacă l-ai fi întrebat de starea sa actuală, ţi-ar fi spus că „era bine de tot”. Viața era frumoasă și fericirea era o lipie îndesată. Read the rest of this entry »
Şi dacă tot suntem într-o perioadă prolifică din punct de vedere al înscrisurilor de pe blog, să nu o lăsăm mai moale.
Acum, cu toţii ştim că am păşit oficial, de la începutul anului, pe acelaşi drum cu restul Europei civilizate. Unii rumîni sunt mai pregătiţi, alţii vor fi lăsaţi în urmă. Progresul o cere.
Sectorul asupra căruia vreau să zăbovesc un pic este cel al muncii, mai cu seamă cel multinaţional. Se pare că există un cod al muncii, un mănunchi de rânduieli menite să rănduiască. Rândunele rănjesc. Rî.
Revenind. Legi. Care le includ şi pe cele privind protecţia muncii. Şi care legi trebuiesc însuşite de angajaţi, adică noi, cei care ţinem ţara în spate („şi pe fraieri îi dăm deoparte” - Tataie furnizând un citat esenţial pentrul firul narativ). Pentru că mai sunt unii oameni, trecuţi de 18 ani, la facultate, dar care, ce sa vezi? Nu muncesc.
Dar cum trăiesc aceşti copii nefericiţi? veţi întreba pe bună dreptate. Din mila părinţilor, pe spatele acestora, vă voi răspunde. Mai încolo.
Fuge povestea de mine ca Moise de Ramses. Al 3-lea. Aşadar noi trebuie să învăţăm despre aceste legi. Ce trebuie să faci în caz de: incendiu, foc, foc şi incendiu sunt tot aia, leşin, accident şi alte asemenea întămplări plăcute care pot surveni la locul de muncă sau în drumul spre sau dinspre. Statul român este obligat să pună la dispoziţie iar firma este obligată să plătească un serviciu care constă în predarea legilor mai sus menţionate. Spinos, nu? Ca un trandafir.
Acesta este momentul în care îl plasăm pe Ptolemeu în poveste, ca nuca-n perete şi oul în vârf de suliţă. Cu pereţii din faţă şi spate ai stomacului lipiţi unul de celălalt, Ptolemeu lua parte la un curs de protecţia muncii.
„Accident reprezintă vătămarea violentă a individului care…”
Peter Ustinov vorbea la catedră. Ptole se simţea ca la şcoală. Moşul care turuia legi pe de rost nu îl slăbea din ochi. Îl fixase şi înşira un limbaj de lemn pe nervii mărunt tocaţi ai eroului nostru.
„Cursul trebuia să dureze 8 ore, dar la cererea angajatorului l-am comprimat pentru a putea fi prezentat în decursul unei ori.”
Acul sări de pe disc şi Ptolemeu făcu ochii mari. Omul din faţa lui, monumentul acela birocratic, vorbea româna cu dezinvoltura lui Răducioiu după ce s-a întors din Italia şi talentul lui Vanghelie. Genitivul era cazul lipsă, rătăcit prin mustaţa stufoasă a distinsului domn.
Pe catedra improvizată trona un extinctor. Ptolemeu avea viziuni eroice. Se visa împrăştiind neuronul singuratic al profesorului de ocazie cu o lovitură bine plasată de extinctor în dinţi.
Nu apucă. Peter Ustinov împărţi un teanc de teste pe care tot el le rezolvă cu voce tare. Instrucţia terminată. 15 minute de turuială, 45 de minute rezolvat teste. 60 de minute de elaborat posibilităţi de carnagiu cu ajutorul unui extinctor.
60 de minute pierdute, socoti Ptolemeu, la ieşirea din cameră. La incendiu, tot spre lift!
+este un secret bine cunoscut între oamenii care muncesc cum ca la un incendiu niciodată să nu foloseşti liftul. Motivul nu îl veţi afla niciodată+
Posted by sera | Posted in Ptolemeu, natura, veselie trista | Posted on 01-06-2007
De obicei, un semn care strigă din toţi rărunchii „Atenţie, zonă frecventată de urşi” nu e o veste bună. Slabe şanse să dai nas în nas cu un flamingo, să zicem. Mai mari şansele să dai de un urs.
Ptolemeu zăbovi o secundă asupra acestui gând, după care o apucă prin pădure, pe lângă semn. În jur doar natura şi o mână de orătănii. Colegele.
„Dacă vine ursul, eu nu mă întind pe jos, că e murdar” auzi din faţă. Vestimentaţia înaintea integrităţii corporale.
-„Outfit-ul sau viaţa?” ar întreba ursul, dacă ar vorbi.
-„Nu ştiu, că e de la Zara.”
Helios era nemilos cu drumeţii. Razele sale cădeau perpendicular pe cefele lor aplecate, asuprindu-i mai rău ca cincizeci de ani de comunism. Urcuşul era o corvoadă. Ptolemeu îşi aducea aminte cum el fusese singurul care sugerase o excursie la vale. Sau măcar undeva pe o câmpie plată. Nu-l ascultaseră, ca de obicei. Vocea raţiunii fusese înnabuşită.
Urcă mai departe. Încerca să îşi aducă aminte ce ştia despre urşi. Coş de picnic nu aveau la ei, deci nu vedea motiv ca predatorul forestier brun să îi atace. Deşi, dacă ursul ar fi binevoit să îl lipsească de compania unora dintre colege, nu s-ar fi supărat.
Privit dintr-o parte, părea un om gârbovit, urcând anevoie spre pierzanie. „Spre Poiana Stânii” ziceau ele. „E aproape!”. Blesteme îi alergau prin gură, dar îşi ţinea cutia Pandorei închisă. Aştepta să apară Baloo de după colţ, frecându-şi dosul de pomi şi fredonând cam aşa, adunând toate micile creaturi ale pădurii în jurul său într-un dans feeric: iepuri, marmote, coni, rinoceri. Elfi zumzăind şi gnomi fluierând. Insolaţie.
Momentul fatidic întârzia. Urşi celebri i se derulau prin cap. Kronos din Johnny Bravo. Winnie the Câh. Deşi i se părea puţin probabil să dea peste un urs îmbrăcat cu un tricou cu propriul nume şi cu un borcan cu miere între labe. Bamse. Urşii Haribo. Toţi odată. Care ar fi sfârşit tragic, mancaţi de colegele supraponderale cu priviri hulpave.
Fram! Un urs polar în Carpaţi. Dacă un asemenea specimen i-ar fi tăiat calea, înainte de toate Ptolemeu i-ar fi mulţumit dealerului.
Dar necunoscut lui, drobul de sare era demult plasat strategic deasupra bebeluşului metaforic. De după un brad îşi făcu apariţia mult aşteptatul urs. Părea supărat. Într-o mână avea o brichetă, iar în cealaltă un fruct mălăieţ. Era foc şi pară.
Găinile apucară care încotro, lăsându-l pe Ptolemeu să înfrunte pericolul singur. Pene împrăştiate de vânt. Una din colege se ouă de emoţie. Se pierdură în zare, croncănind a pierzanie. Ptolemeu rămăsese locului. La fel şi ursul. Schimbare o privire plină de înţeles. Ce ţi-e şi cu femeile astea.
Animalul se întoarse încet şi dispăru în vegetaţia abundentă. Ptolemeu o luă agale la vale. În jur doar natura. Avea să-i mulţumească cuiva.
Se urcară în acceleratul de Iaşi. Ptolemeu şi al său tovarăş de drum, Iolaus. Clasa a 2-a. Familia numeroasă, invers proporţională cu salarizarea, laitmotivul tinereţilor lor, nu le permisese să îşi asigure un drum în puf. De fapt, cea mai apropiată experienţă pufoasă avusese loc cu mulţi ani în urmă când, copil fiind şi la ţară trăind, micul ptolomac nimerise în coteţul găinilor şi înghiţise multe pene.
„Poate nimerim cu nişte ieşence focoase în compartiment,” gândi Ptolemeu. Prin minte i se perindau iepe. Iepe focoase. Sau focoase de război. Sau foc şi oase. Neuronii jucau leapşa.
Dar tânărul erou îşi epuizase de mult norocul alocat lui pentru viaţa în curs de desfăşurare, când câştigase la o vârstă fragedă neobişnuit de multe jocuri consecutive de macao. De unde să ştie că, în timp ce se veselea dând porunci de zor şi schimbând culoarea după placul inimii, el de fapt îşi mânca din infimul dram de noroc ce îi fusese hărăzit.
Aşa se face că cei doi nimeriră într-un vagon cu băieţi cu mai puţine clase laolaltă decât trenul.
Pe hol se perindau personaje. Un ţigan încerca să îi constrângă pe flăcăi să consume bere ieftină vândută de dânsul la suprapreţ. Adaos comercial rezultat din îmulţirea preţului cu preţul. De două ori. La 5 minute după el, garda căuta să amendeze consumul de băuturi alcoolice în tren. Ptolemeu în ţara lui Papură. Corneliu Papură, fost jucător al Universităţii Craiova, mai nou deţinător de ţară.
Personaje. Unul, fost repetent la creşă, care nu părea să fi absolvit cu bine grupa mică, se atârnase de semnalul de alarmă. Avertizărilor disperate ale celorlalţi pasageri el le răspundea cu bezele şi zâmbete tâmpe, nepărând să înţeleagă gravitatea situaţiei. Dimpotrivă, australopitecul începu să tragă şi mai abitir de semnalul de alarmă, după ce în prealabil îi incercase oricum rezistenţa, mai mult sau mai puţin conştient, la fiecare zgâlţâire a trenului. „Este de neclintit!”. Ptolemeu îşi propti capul în mâini şi se gândi cum ar fi să îi plouă în gât. Revigorant.
Combinaţia de aburi alcoolici în privirea celui mai bun nou prieten al semnalului de alarmă şi antichitatea trenului au făcut ca aţa să nu se rupă, trenul să nu se oprească, universul să nu se descentreze. Trăiască produsele autohtone.
Î: Ce e mic, rotund şi albastru?
R: Un pătrat roşu fabricat în România.
Şi pentru că tot am intrat pe un făgaş patriotic, să salutăm un grup special de oameni, a căror zi se sărbătoreşte astăzi. ŞI-O sărbătoresc azi, ei între ei. Indivizii aceia care spun „a place” în loc de „a plăcea”, „a introduce” în loc de „a prezenta” şi bineînţeles „a suporta” în loc de „a susţine”. Aţi ghicit, e vorba de oamenii care faultează limba română, denumiţi în popor aromâni.
Doresc pe această cale să îi felicit pentru iniţiativa lor de a avea o zi în care să se distreze şi să se simtă bine, pentru că sunt şi ei, de ce nu, oameni. Cu lipsuri, evident.
De asemenea, ţin să îmi exprim încrederea că, într-un viitor nu prea îndepărtat, aceşti oameni vor pleca înapoi în ţara lor, acolo de unde au venit, să se războiască în continuare pentru făşia Gaza.
Nu în ultimul rând, aş vrea să îi transmit calde salutări lui Iolaus, care nu a avut nici un rol în această poveste, în afară de a avea un nume bicisnic.
O producţie „O doagă lipsă”.
Ptolemeu întârzia mereu. Mai mult decât o rimă ieftină, acesta reprezenta un adevăr general. Şi dimineaţa asta nu era o excepţie. Priviţi.
8:45. Butonul Snooze a cedat definitiv. A sărit din telefon, i-au crescut picioare şi a plecat. Spre un tărâm unde greutăţile nu îl vor apăsa la fel de greu.
Deodată, urlă o sonerie de apel. Printre pleoape se auzeau frânturi de cuvinte. Şedinţă importantă cu semnul exclamării roşu de la sângele angajaţilor şiroind, în outlook 2003.. la 9.. nu întârzia.
În cap se derulau reguli de 3 simple. Simple doar teoretic. Dacă nu ieşise încă pe usă şi drumul până la ocnă dura de regulă 45 de minute, care aveau să fie daunele pentru Ptolemeu? Greu de gândit. Pe cai!
9:10. Greu de călărit pe mai mulţi cai în acelaşi timp. Pe trei nu ajungea să se întindă, pentru doi trebuia să despartă nefiresc de mult picioarele. Pe cal!
9:20. Abandonat cal. Coborât la metrou. Underground până în pânzele albe. Ţevile din tunel se derulează previzibil.
Î: „De ce se uită bucureştenii pe geam în metrou?”
R: Nu se uită PE geam, se uită la reflexia lor. Trend de vagon. Vanitate subterană. Cârtiţe cârtind.
9:52. Găinile se învârt pe beţe la rotisor, perpelindu-se la foc mic. Mintea fuge. Imagini. Simbolism. Ptolemeu vede cu ochiul minţii un voievod atât de mare încât dacă ar fi existat NBA pe vremea sa, ar fi fost primul ales de orice echipă. Însă nu exista, aşa că domnitorul moldav cu pricina a trebuit să se mulţumească cu ctitorirea de biserici şi cafteli cu cotropitori. Ştefan cel Mare. Fata mijlocie. Ocaua cea mică. Un popor obsedat de mărimi.
10:00. Cine nu este în stare să pronunţe „ctitorire” nu ar trebui să citească aici.
10:21. Ptolemeu este pronunţat mort de către medicul legist venit la faţa locului, chemat de colegele consternate. Eroului nostru nu i-a fost dat să supravieţuiască şi sedinţa aceasta. Bătăi din aripi, pene împrăstiate haotic. Nimeni nu mai bagă în seamă grăunţele protocolare, aflate la discreţie pe masa rotundă din mijlocul lor. Tablou de toamnă. Natura moartă. Cu orătănii.