Animale de pe urma cărora te poţi îmbogăţi DACĂ nu te prind chinezii

Animalele au rolul lor bine definit pe Terra. Acela de a ne distra pe noi, specia superioară, evident. Şi de a furniza mâncare: Vacile dau lapte, cât de cât voluntar. Găinile ne dau ouă, mai puţin voluntar. Porcii dau carne. Deloc voluntar.

Mai sunt şi animale care mănâncă alte animale, menţinând un echilibru necesar. Pesemne că toate animalele acestea sunt mai utile decât par la prima vedere, ba chiar aş merge atât de departe încât să le numesc indispensabile. Dacă ar exista mai multe animale şi mai puţini oameni pe Pământ, ar fi un loc mai bun pentru toţi cei implicaţi.

Dau însă azi peste o chestie care mă intrigă nespus. E o poveste cu doi ciobani chinezi, să le zicem William şi Pierre, care în încercarea lor de a-şi proteja mioarele de animale sălbatice au omorât un leopard nu ştiu de care. O specie rară, categoric, din care au mai rămas 4000 de exemplare. Ciobanii din povestea noastră puseseră mai multe capcane pentru a securiza imaşul, cu scopul de a prinde lupul, sau de ce nu, tibetanul ce le dădea târcoale oilor. Când colo, s-au trezit cu un leopard cu moţ în frunte prins în capcana lor. Oameni săraci şi simpli, cei doi au văzut imediat şansa profitului şi au omorât cu pietre animalul, vânzându-i blana, oasele şi organele. Până aici nimic neobişnuit, pentru România.

Însă cei doi veseli ciobănaşi, unul Shanghaian, celălalt originar din Xingjiang, n-au apucat să se bucure prea mult de roadele capturii lor. Leopardul omorât de ei se afla pe lista speciilor protejate, iar William şi Pierre s-au trezit după gratii, cu sentinţe mai lungi decât iei în România pentru omor cu premeditare.

Într-o lume în care animale mor din cauza poluării şi a expansiunii continue a omului pe planeta asta din ce în ce mai neîncăpătoare, doi ciobani iau împreună 18 ani de pârnaie după ce omoară un leopard. Cuvântul „exagerare” îmi vine în minte. Şi gândul că e întotdeauna mai simplu să dai o lege şi să pedepseşti în stânga şi în dreapta ca să pară ca faci ceva pentru cauza planetei. Dar cum au ajuns speciile astea să fie pe cale de dispariţie? Pe ăia cine îi pedepseşte?

Morala? Data viitoare când vizitaţi China şi vreţi să omorâţi un animal, verificaţi mai întâi lista cu specii protejate.

Statuia Ecaterinei Teodoroiu tronează în Focşani. Deşi ea nu e din Focşani. S-a născut prin Oltenia, a murit prin Vrancea. A luptat eroic în primul război mondial, săvărşind acte memorabile precum cocoţarea în corcoduş după corcoduşe şi pentru a sta la pândă, evident. Această informaţie era menită să reprezinte îmbucătura de istorie pe ziua de azi. Şi o credeam a fi corectă. Însă un cititor mai perspicace ne informează că “Ecaterina Teodoroiu a luptat in linia 1 si a murit secerata de o mitraliera in timpul unui asalt, fata de care vorbesti tu se numea Mariuca, si folosea inaltimea pomilor pentru a comunica artileristilor romani, pozitiile armatei germane. In cele din urma a fost impuscata de un lunetist german.”

Aşadar, statuia din Focşani e a Ecaterinei, cu cocoţatul în pom era responsabilă Măriuca. Nu ştiu dacă are vreo statuie. Ambele au fost eroine. Mai mici sau mai mari, locale sau naţionale.

N-aş fi putut fi eroină. Nici măcar erou. Căţăratul în pomi nu se numără printre punctele mele forte, iar teama de înălţime exclude orice fapte de vitejie săvărşite mai sus de un metru deasupra solului. Hotărât lucru, sunt un om al pământului. Cu ambele picioare bine proptite în glie.

Am plecat vineri spre Focşani, momiţi de mirajul provinciei. Linişte şi natură. Cultură şi istorie. Şi adevăratul scop al călătoriei, femei uşoare uşor impresionabile.

Cum am zis şi mai sus, din momentul intrării în Vrancea, devine aparent un lucru. Vrâncenii beau de sting. Toate drumurile judeţului sunt însoţite, de o parte şi de alta, de vii . „Aşa mai vii de acasă”, exclamă un coleg de drum, amuzat la culme de magnificul joc de cuvinte reuşit. Abuzurile de substanţe pot lăsa urme adânci.

Hazardul a făcut să nimerim în capitala judeţului în timpul zilelor oraşului. Un mini festival al berii pe banii lui Oprişan şi ai altor bogătaşi locali, cheltuiţi pe lălăieli inconfundabile de Bănică. Oricare dintre ei sau ele. Tineretul defila prin oraş în straiele de sărbătoare, noi ne-am refugiat în pădurile din apropiere. Prin luminişuri, pe unde fete găsesc pentru prima oară ciocanul şi îşi pierd inocenţa. Ca să nu ne pierdem şi noi, am luat hotărârea să presărăm neuroni pe drum, precum Hansel şi Gretel, pentru a găsi calea de întoarcere. Previzibil, în scurt timp, am rămas fără material de presărat. Expresia „cap sec” capătă înţeles.

Vin dintr-un loc unde oamenii strică puţinele aspecte pozitive ale oraşului meu, deci caut natura cu dezinvoltură. Sâmbătă am mers la Lepşa, un sat la 80 km de Focşani, cu munţi şi pajişti aferente. Pe drum, am făcut un popas la o mănăstire din zonă, să ne tragem sufletul obosit de la drumul anevoios negociat cu vehiculul şi să-l căutăm pe Dumnezeu. Din păcate, El nu era acasă, fiind plecat la pescuit cu fiul Său, din câte am înţeles de la robii Săi, aşa că am binecuvântat locul cu tămâia din dotare şi am continuat călătoria.

Ora 9 jumate. Am ajuns în Buzău, oraşul care dă României fetele zurlii din Regie.

Întorşi cu bine din Lepşa, am folosit seara şi ulterior toată noaptea pentru a face cunoştinţă cu Focşaniul. Puctul culminant s-a consumat în Extrem, aparent discoteca fanion a urbei, unde ne-am desfrânat bahic acompaniaţi de muzică orientală românească. Bucuria n-a durat suficient, pentru ca un scandal cu care nu am avut nimic de a face a mutat toată populaţia clubului în faţa localului, unde aceştia au dat dovadă de un altruism ieşit din comun, împărţindu-şi cu dărnicie pumni şi sudalme. Cortina zilei a căzut peste ultimul neuron funcţional cândva duminică dimineaţă.

9:40. Un prieten din maşină o înjură pe şofera talentată din faţa noastră care pare să creadă ca viteza legală pe drum naţional este 30 km/h. Dacă proprietara unui Daewoo Matiz cu numărul de înmatriculare VN 06 RIC citeşte acest blog, îi urez pe această cale sex oral. Realizez amar că ne grăbim spre muncă. Viaţa-i doar un drum spre moarte. Dacă o trăieşti într-un Ferrari ajungi mai repede la destinaţie. Aşa că merg mult pe jos în ultimul timp

Altă zi, altă pădure. Duminică am descins în Buciumeni, la 40 de km de Focşani. Nu înainte să trecem prin Tecuci, unde aparent am rude îndepărtate. S-a iscat o discuţie vis a vis de gradul de rudenie minim general acceptat pentru relaţii sexuale. Am căzut de acord că o verişoară de gradul doi NU e ok.

Şi am ajuns la Buciumeni, de unde, de pe unul din dealuri, se vede toată România. Atât cât permit orizontul şi condiţiile atmosferice. Deci doar aproximativ 100 km în zare, care reprezintă totuşi o distanţă apreciabilă. Şi am făcut acolo cel mai frumos instantaneu reuşit vreodată de un nefotograf, necunoscător al tainelor foto, cu un telefon. Pipota mi se umflă, Presimt că asta va duce la neplăceri gastrice. Click pe poză pentru varianta marită.

9:50. Am intrat în Ialomiţa. Care, spre surprinderea celor străini de manualul de geografie,nu este o fată. Este un judeţ.

10:30. Iau iar contact cu necivilizaţia într-un mod urât. Adică pe la Obor. Ugh.

Azi-noapte, la miezul nopţii, Zilele Focşaniului s-au încheiat cu un foc de artificii. Mă gândeam, în inteligenţa-mi nemărginită, că momentele fericite în viaţă seamănă cu artificiile. Nu durează mult şi au loc din an în paşte. Aşa că data viitoare când mai aveţi parte de artificii în viaţă, puteţi să vă aşezaţi liniştiţi pe jos în mijlocul drumului şi să savuraţi momentul. Până vă saltă garda. Pe joi.

Ptolemeu zăbovi o secundă asupra acestui gând, după care o apucă prin pădure, pe lângă semn. În jur doar natura şi o mână de orătănii. Colegele.

„Dacă vine ursul, eu nu mă întind pe jos, că e murdar” auzi din faţă. Vestimentaţia înaintea integrităţii corporale.

-„Outfit-ul sau viaţa?” ar întreba ursul, dacă ar vorbi.

-„Nu ştiu, că e de la Zara.”

Helios era nemilos cu drumeţii. Razele sale cădeau perpendicular pe cefele lor aplecate, asuprindu-i mai rău ca cincizeci de ani de comunism. Urcuşul era o corvoadă. Ptolemeu îşi aducea aminte cum el fusese singurul care sugerase o excursie la vale. Sau măcar undeva pe o câmpie plată. Nu-l ascultaseră, ca de obicei. Vocea raţiunii fusese înnabuşită.

Urcă mai departe. Încerca să îşi aducă aminte ce ştia despre urşi. Coş de picnic nu aveau la ei, deci nu vedea motiv ca predatorul forestier brun să îi atace. Deşi, dacă ursul ar fi binevoit să îl lipsească de compania unora dintre colege, nu s-ar fi supărat.

Privit dintr-o parte, părea un om gârbovit, urcând anevoie spre pierzanie. „Spre Poiana Stânii” ziceau ele. „E aproape!”. Blesteme îi alergau prin gură, dar îşi ţinea cutia Pandorei închisă. Aştepta să apară Baloo de după colţ, frecându-şi dosul de pomi şi fredonând cam aşa, adunând toate micile creaturi ale pădurii în jurul său într-un dans feeric: iepuri, marmote, coni, rinoceri. Elfi zumzăind şi gnomi fluierând. Insolaţie.

Momentul fatidic întârzia. Urşi celebri i se derulau prin cap. Kronos din Johnny Bravo. Winnie the Câh. Deşi i se părea puţin probabil să dea peste un urs îmbrăcat cu un tricou cu propriul nume şi cu un borcan cu miere între labe. Bamse. Urşii Haribo. Toţi odată. Care ar fi sfârşit tragic, mancaţi de colegele supraponderale cu priviri hulpave.

Fram! Un urs polar în Carpaţi. Dacă un asemenea specimen i-ar fi tăiat calea, înainte de toate Ptolemeu i-ar fi mulţumit dealerului.

Dar necunoscut lui, drobul de sare era demult plasat strategic deasupra bebeluşului metaforic. De după un brad îşi făcu apariţia mult aşteptatul urs. Părea supărat. Într-o mână avea o brichetă, iar în cealaltă un fruct mălăieţ. Era foc şi pară.

Găinile apucară care încotro, lăsându-l pe Ptolemeu să înfrunte pericolul singur. Pene împrăştiate de vânt. Una din colege se ouă de emoţie. Se pierdură în zare, croncănind a pierzanie. Ptolemeu rămăsese locului. La fel şi ursul. Schimbare o privire plină de înţeles. Ce ţi-e şi cu femeile astea.

Animalul se întoarse încet şi dispăru în vegetaţia abundentă. Ptolemeu o luă agale la vale. În jur doar natura. Avea să-i mulţumească cuiva.