Pendejos

Tragedie în 3 acte

Read the rest of this entry »

Luni dimineaţa. Ora 9. Tocmai am ieşit din Vrancea. Exact la ieşirea din judeţ se termină şi viile, care asigură consumul de lichid potabil pe timp de vară al localnicilor. Un om cu capul pe umeri ar merge la somn. Eu, cu capul în poală, merg direct la muncă. Ziua de luni are mai mlt haz trăită mort.

Statuia Ecaterinei Teodoroiu tronează în Focşani. Deşi ea nu e din Focşani. S-a născut prin Oltenia, a murit prin Vrancea. A luptat eroic în primul război mondial, săvărşind acte memorabile precum cocoţarea în corcoduş după corcoduşe şi pentru a sta la pândă, evident. Această informaţie era menită să reprezinte îmbucătura de istorie pe ziua de azi. Şi o credeam a fi corectă. Însă un cititor mai perspicace ne informează că “Ecaterina Teodoroiu a luptat in linia 1 si a murit secerata de o mitraliera in timpul unui asalt, fata de care vorbesti tu se numea Mariuca, si folosea inaltimea pomilor pentru a comunica artileristilor romani, pozitiile armatei germane. In cele din urma a fost impuscata de un lunetist german.”

Aşadar, statuia din Focşani e a Ecaterinei, cu cocoţatul în pom era responsabilă Măriuca. Nu ştiu dacă are vreo statuie. Ambele au fost eroine. Mai mici sau mai mari, locale sau naţionale.

N-aş fi putut fi eroină. Nici măcar erou. Căţăratul în pomi nu se numără printre punctele mele forte, iar teama de înălţime exclude orice fapte de vitejie săvărşite mai sus de un metru deasupra solului. Hotărât lucru, sunt un om al pământului. Cu ambele picioare bine proptite în glie.

Am plecat vineri spre Focşani, momiţi de mirajul provinciei. Linişte şi natură. Cultură şi istorie. Şi adevăratul scop al călătoriei, femei uşoare uşor impresionabile.

Cum am zis şi mai sus, din momentul intrării în Vrancea, devine aparent un lucru. Vrâncenii beau de sting. Toate drumurile judeţului sunt însoţite, de o parte şi de alta, de vii . „Aşa mai vii de acasă”, exclamă un coleg de drum, amuzat la culme de magnificul joc de cuvinte reuşit. Abuzurile de substanţe pot lăsa urme adânci.

Hazardul a făcut să nimerim în capitala judeţului în timpul zilelor oraşului. Un mini festival al berii pe banii lui Oprişan şi ai altor bogătaşi locali, cheltuiţi pe lălăieli inconfundabile de Bănică. Oricare dintre ei sau ele. Tineretul defila prin oraş în straiele de sărbătoare, noi ne-am refugiat în pădurile din apropiere. Prin luminişuri, pe unde fete găsesc pentru prima oară ciocanul şi îşi pierd inocenţa. Ca să nu ne pierdem şi noi, am luat hotărârea să presărăm neuroni pe drum, precum Hansel şi Gretel, pentru a găsi calea de întoarcere. Previzibil, în scurt timp, am rămas fără material de presărat. Expresia „cap sec” capătă înţeles.

Vin dintr-un loc unde oamenii strică puţinele aspecte pozitive ale oraşului meu, deci caut natura cu dezinvoltură. Sâmbătă am mers la Lepşa, un sat la 80 km de Focşani, cu munţi şi pajişti aferente. Pe drum, am făcut un popas la o mănăstire din zonă, să ne tragem sufletul obosit de la drumul anevoios negociat cu vehiculul şi să-l căutăm pe Dumnezeu. Din păcate, El nu era acasă, fiind plecat la pescuit cu fiul Său, din câte am înţeles de la robii Săi, aşa că am binecuvântat locul cu tămâia din dotare şi am continuat călătoria.

Ora 9 jumate. Am ajuns în Buzău, oraşul care dă României fetele zurlii din Regie.

Întorşi cu bine din Lepşa, am folosit seara şi ulterior toată noaptea pentru a face cunoştinţă cu Focşaniul. Puctul culminant s-a consumat în Extrem, aparent discoteca fanion a urbei, unde ne-am desfrânat bahic acompaniaţi de muzică orientală românească. Bucuria n-a durat suficient, pentru ca un scandal cu care nu am avut nimic de a face a mutat toată populaţia clubului în faţa localului, unde aceştia au dat dovadă de un altruism ieşit din comun, împărţindu-şi cu dărnicie pumni şi sudalme. Cortina zilei a căzut peste ultimul neuron funcţional cândva duminică dimineaţă.

9:40. Un prieten din maşină o înjură pe şofera talentată din faţa noastră care pare să creadă ca viteza legală pe drum naţional este 30 km/h. Dacă proprietara unui Daewoo Matiz cu numărul de înmatriculare VN 06 RIC citeşte acest blog, îi urez pe această cale sex oral. Realizez amar că ne grăbim spre muncă. Viaţa-i doar un drum spre moarte. Dacă o trăieşti într-un Ferrari ajungi mai repede la destinaţie. Aşa că merg mult pe jos în ultimul timp

Altă zi, altă pădure. Duminică am descins în Buciumeni, la 40 de km de Focşani. Nu înainte să trecem prin Tecuci, unde aparent am rude îndepărtate. S-a iscat o discuţie vis a vis de gradul de rudenie minim general acceptat pentru relaţii sexuale. Am căzut de acord că o verişoară de gradul doi NU e ok.

Şi am ajuns la Buciumeni, de unde, de pe unul din dealuri, se vede toată România. Atât cât permit orizontul şi condiţiile atmosferice. Deci doar aproximativ 100 km în zare, care reprezintă totuşi o distanţă apreciabilă. Şi am făcut acolo cel mai frumos instantaneu reuşit vreodată de un nefotograf, necunoscător al tainelor foto, cu un telefon. Pipota mi se umflă, Presimt că asta va duce la neplăceri gastrice. Click pe poză pentru varianta marită.

9:50. Am intrat în Ialomiţa. Care, spre surprinderea celor străini de manualul de geografie,nu este o fată. Este un judeţ.

10:30. Iau iar contact cu necivilizaţia într-un mod urât. Adică pe la Obor. Ugh.

Azi-noapte, la miezul nopţii, Zilele Focşaniului s-au încheiat cu un foc de artificii. Mă gândeam, în inteligenţa-mi nemărginită, că momentele fericite în viaţă seamănă cu artificiile. Nu durează mult şi au loc din an în paşte. Aşa că data viitoare când mai aveţi parte de artificii în viaţă, puteţi să vă aşezaţi liniştiţi pe jos în mijlocul drumului şi să savuraţi momentul. Până vă saltă garda. Pe joi.

Ufffffffff … cat tam-tam cu Bestivalul asta… si cata oftica pe mine sa aud ce buni au fost unii si cat de misto a fost atmosfera. Mi-a luat ceva timp sa ma obisnuiesc cu gandul si sa trec peste resentimete, dar asta e…cand un prieten se insoara (pentru prima data in viata- se vedea dupa cat de emotionat era), lasi balta si pe Faithless si pe Pink, si tot neeeeeeeeeeeeaaaaaamul lor de megastaruri, iti vinzi biletele la Besti(v)al, te urci in tren si te duci sa il onorezi pe om cu prezenta.
Nunta fu mishto, orasul de bastina misto si temperatura…ca la munte(pentru cei ce “nu ma stie”- sunt unul dintre numerosii moldoveni care inca mai blesteama Bucurestiul si tot ce e in el- mai putin locurile de munca ).
Dar in fine, nu despre asta era vorba ci mai degraba despre odiseea intoarcerii din Piatra Neamt spre BUCity. Un drum care iti caleste simturile mai mult decat te-ai asteptat, daca CFR-ul tebinecuvanteaza cu o sedere de aprozimativ 2 ore in Bacau.
De indata ce locomotiva obosita a franat de parca a lesinat si ultimii aburi din ea, am coborat pe peron fix in fata unui banner mare pe care scria cu font de’o schioapa : “”Bine ati venit LA BAcau” -da, stiu ca faza e rasuflata dar tot imi mai starneshte cate un zambet cand o aud.
Dupa ce ne-am hilizit ca jmecherii de Piatra la semnul de intampinare, am facut niste provizii pentru drum (obisnuita paine prajita cu ambalaj colorat si nume anglo-saxon, neshte suc si niscaiva reviste) si apoi ne-am pus pe asteptat. Cum soarele nu ne scutea de mangaieri toride nici la ora aia, am basculat repede lichidele, si fireste, nu dupa mult timp am inceput sa cautam semnul ala…stiti voi…cu omuletul….nu ala de la semafor- frate-su(ala care sta cu picioarele lipite)…

cam asta era, doar ca pe albastru. Nu l-am gasit usor, ca doar gara bacauna e in modernizare, dar ne-am bucurat ca incepusera cu toaletele (sau macar asa credeam).
Ei bine…se pare ca incepusera fix cu coltul opus al garii (adica chiar coltul acoperisului din partea cealalta-smf) ca ce a urmat a fost de necrezut- mai ales daca nu ai vazut scena cu Buda din TRAINSTOPPING:
1. Am pasit timid intr-un soi de holisor captushit cu gresie ciobita, si cum ma uitam eu asa la “frescele maro” de pe unii pereti, cineva ma trage de mana dreapta- era o tanti obosita care printr-un gemulet imi cere 50 de bani “pientru prestarea di servishii”. Ok. dau banu’- eram pregatit. Ea ma invita cu un gest de maxima generozitate sa ma servesc cu UNA BU
CATA FASHIE de hartie ingenioasa. (binenteles- de aia care te faci sa preferi glaspapirul).
2. Imi fac curaj
3. Cedez- ies afara, mai trag o portie sanatoasa de aer si intru
4. Trec de ghiseu si de o chiuveta care avea un bat infipt acolo unde ar trebui sa fie robinetul
5. Ma lovesc de unu verde la fata care alerga dupa aer si ajung la Bonus Level.
6. Cabinele de WC erau finisate dupa ultima moda: Pereti de sticla mata- really old school stuff- si sparta pe alocuri, de avea impresia ca au jucat X si O, usa de carton presat, care nu se inchidea deloc , mai degraba statea sa se rupa de la mijloc…si my personal favourite…nici un fel de bazin cu apa…cu alte cuvinte…faci depunerea si pleci, fara sa “lichidezi contul”.
7. O grimasa amara, indulcita de gandul ca nu planuiam ceva de anvergura, cau o cabina mai “decenta”…libertate
8. Cand sa ies din cabina… observ cu incantare, cum vecinul de alaturi, aflat in pozitia numita sugestiv “pe vine”, ma privea stanjenit prin una din gaurile din peretel de sticla.

Spre surprinderea camarazilor de drum…nu am mai scos nici un cuvant vreo 2 ore…dar am apucat sa mai fac o poza – tot in gara de LA BAcau :

…asta in caz ca stiti pe cineva cu plete si fara bani.

Scena din TRAINSPOTTING- daca va mai tine stomacul:
http://www.youtube.com/watch?v=1XrvpEIiC1w

Filmul de azi: Trainspotting – binenteles
Melodia de azi: Just a perfect day – Lou Reed

Preludiul unei aventuri

Dintre toate leprele posibile si existente, Al de Sus m-a ales taman pe mine sa ma plimb putin, in scopuri de serviciu carevasazica, pana in tara unde visarea-i legala. Unde caii inoata si pestii zboara. Olanda.

De fapt aventura a inceput de joi noapte, cand am suit pe tren, cu destinatia Timisoara. Cu un concert de sustinut si un oras de intors cu susul in jos. Si invers. Calatoria cu trenul pana in Timisoara e una mai periculoasa decat multi ar crede, caci pana la Timisoara trebuie sa strabati o gramada de teritorii, care nu apar pe nici o harta, pe care nici macar Magellan nu le-a descoperit si unde salasuiesc lepre mici. Care n-au frica de oameni si se suie in tren, ducand cu ei o punga in care pun sireturile furate de la calatorii neatenti. Din sireturi fac un ghem iar ghemul este apoi folosit pe post de proiectil, la vanatoare. Imaginile de mai jos fac cat o mie de cuvinte.

Si sosim in Timisoara. Piete multe, liniste, o boemie atipica. Atipica romanilor. Traiasca. D-astea.

Si l-am cunoscut pe Cristian. Care Cristian saracul suferea de multe. De mania perscutiei, cel mai mult; conform spuselor sale, el a fost, in ordine aleatorie, in Japonia, Cuba, restu’ Americii de Sud, pe cocaina, jurnalist la Gandul si, mai nou, nimeni. Cu o aversiune demna de pieile rosii fata de aparatele de fotografiat, pe care a incercat sa ni le inhate in repetate randuri, Cristian ne si isi repeta ca el este nimeni si ca nu trebuie sa fie vazut. Dar fir-am noi ai dreacu, iata-l. Asa-i ca seamana cu tipu’ ala din The Beach? Sau cu solistul de la Live.

Momentan, Timisoara a trecut, iar Otopeniul imi e gazda pentru urmatoarea ora, pana va catadicsi insul plictisit de la ghiseu sa dea drumu la imbarcare. In dreapta mea, slava Domnului la alta poarta de imbarcare, a poposit un grup de burtosi, cu chitare, viori si alte asemenea instrumente de suflat. Fara sa ma uit inspre ecranul de deasupra ghiseului lor, socot nevinovat ca sunt o hoarda de manelisti in drum spre Spania ori Italia, spre a incanta diaspora cu compozitii muzicale semnate vijelie, furtuna, ploaie puternica cu intemperii. Sa incingem o geampara in aeroport, sa sfaraie calcaiele de placere.

Sper sa stau la geam. De fapt stiu ca stau la geam, dar sper sa n-am vreun idiot sau copil langa mine care sa se tanguiasca, intr-un final convingandu-ma sa-l las pe el la geam. Ah, si sa nu fie vreun gras, sa am loc. Pana plec, imi bag toata stiuca in birocratia si autoritatile romane care mi-au aruncat deodorantul str8 intr-un cos de gunoi etichetat Lichide Periculoase, pe motiv ca depasea 100 ml. Avea 150. L-as fi putut descarca pe tot in ochii copilului enervant care vroia sa stea la geam in locul meu.

In jur numai oameni care fac umbra pamantului degeaba. Cu priviri blande clipesc, asezandu-se bucurosi la orice coada, finca asa se descurca ei cel mai bine. Plescaind si mustacind cu gandul la sucul de portocale gratis pe care il vor primi peste scurt timp. Doza zilnica de apartenenta. La iesirea din tara ar trebui testat coeficientul de inteligenta. Inexistent? La sapa.

Puuuuuu. Avionul nici n-a tras la poarta. Nu vad nici o femeie intr-o limita de varsta rezonabila, cu care sa pot sa am o discutie despre altceva decat vreme, destinatia noastra comuna sau culoarea ei de par si cat de des se vopseste. Pana o sa-i cada dreacu tot paru sau si-l va vopsi mov. Evrika. Avionul si-a facut aparitia. Veseliti-va impreuna cu mine. Simtiti bucuria?

Langa, taraful de la dreacu-n praznic vocifereaza. Mai precis, capetenia ii instruieste pe ceilalti sa nu plece de capul lor odata aterizati si trecuti de vama, caci vor fi, la fel de sigur cum soarele rasare, arestati. Incep sa ma intreb daca ei au chitari in acele genti. Incep sa imi doresc sa fi fost la acelasi terminal cu mine. Unu din ei seamana cu Farcas. Sans fagot.

Ma pregatesc, asadar, de imbarcare. Menestrelii isi fac poze. Prima oara intr-un aeroport. Sa cante muzical le urez. Pe joia viitoare si partea a 2-a.