Pendejos

Păşea încet şi apăsat pe culoar. Fiecare pas îl apropia de ieşirea din colivie. În ochi avea speranţă, în suflet ardea dorinţa de răzbunare. Dar toate la timpul lor, întâi să iasă de aici, să facă un duş în siguranţă, să doarmă pe un alt pat decât unul supraetajat, să atingă o femeie între picioare.

Să îl atingă o femeie, mai ales! Cât pătimise! Cât suferise! El, un Gotti al Carpaţilor, ajuns după gratiile glaciale ale Penitenciarului Jilava din cauza excesului de zel al unor legiuitori băgăcioşi. Ce treabă aveau ei cu afacerile lui, cu demersurile lui de menţinere a ordinii într-o zonă atât de haotică precum Ferentariul. Da, acumulase ceva avere. Da, ameninţase indivizi, furase, dar nu mai mult ca alţii. Cum altfel să reuşeşti într-o ţară unde singura lege e cea a banului şi a puterii. Unde băieţii nu aplică legea justiţiei, ci legea brigăzii.  Acum venise din nou vremea sa.

Era la curent cu faptul că nimic nu se schimbase în Ţara Românească în cei 6 ani petrecuţi la răcoare. Boierii erau încă la putere, aparent alţii dar de fapt aceiaşi. Sau cu aceleaşi apucături. Asuprind iobagii fără milă. Şerifii erau puţini şi la fel de susceptibili la ameninţări sau mită. Aceste lucruri îl bucurau nespus pe Nuţu. Avea să îşi reia locul pe care îl merita, în avangarda unei societăţi bolnave, care avea nevoie de el.

Avea să se răzbune fără milă pe cei care îl legaseră şi îl aduseseră în faţa justiţiei. Avea să le găsească familiile şi avea să îi taie pe toţi cu maceta. Îi plăcea mult maceta. Aproape la fel de mult ca sabia.

Rânjind se opri în faţa portarului. Ultimul pas. Îi ură gardianului moarte. Simţea deja emanaţia libertăţii. Mirosea a praf, a blitzuri şi a cal. Uşa se dădu în lături şi un val de lumină inundă coridorul. Reporteri aşteptau cu sufletul la gură şi cu reportofonul în mână o declaraţie a sa. Nimic nu se schimbase în Ţara Românească.

Păşi triumfător afară. Pseudo-jurnaliştii aveau să fie lăsaţi cu buza umflată, căci el, Nuţu, nu dădea declaraţii. Nu din trufie, ci pentru că nu ştia să vorbească. Neavând nimic de zis, trecu de pâlcul de culegători de balegă verbală şi îşi luă în primire armăsarul. Un aghiotant îl ridică în şa, dar calul se împotrivi pentru că nu ştia cu cine are de-a face, şi aproape că îl trânti la pământ. Ateriză ca un Don, în picioare, şi privi patrupedul cu ură, iar acesta îşi ceru scuze.

Se urcă iar în şa şi privi spre aghiotanţii săi. “We ride north!”, părea să spună. Porni spre apus. După ce ajungea acasă, pentru îndrăzneala de a-l fi aruncat pe jos, avea să taie calul cu maceta.