Pendejos

Butonez din biroul meu de sticlă şi oţel. Mănânc o banană şi ştiu că ar trebui să fiu undeva în Brazilia, lovind un bananier cu piciorul şi aşteptând ca ciorchine de fructe să îmi pice în cap. Mă uit pe geam şi realizez că dacă ar fi bananieri la noi, nu ar cădea niciodată banane din ei. Doar praf, moloz şi câte un spălător de parbrize.

M-am oprit pentru o clipă din visare, identificând o nevoie lumească ce nu suportă aşteptare şi m-am coborât între muritori pentru un ştrudel. Am norocul să am o piaţă vis a vis de clădirea în care lucrez. Spun noroc atât prin prisma fructelor proaspete de care mă bucur din când în când dimineaţa, cât şi pentru specimenele colorate care sălăşuiesc pe aici şi care fac vizitele în piaţă mai interesante.

Mărturisesc că mi-am găsit relativ repede un personaj preferat, în persoana unui cro-magnon burtos care se plimbă cât e ziulica de lungă printre tarabele cu fructe şi legume şi înfaşcă ce îi face cu ochiul, când i se taie, fără să dea vreun ban.  Surse din piaţă şuşotesc cum că gibonul respectiv ar primi taxă de protecţie de la posesorii mai mult sau mai puţin legali de tarabe, permiţându-le acestora la schimb să îşi desfăşoare activitatea tarăbească.  Intenţionez să îmi cumpăr o burtă, nişte protecţie en-gros la vrac, de distribuit, şi să devin căpuşă pe lângă vreo piaţă. Curând.

Dar nu aici doream să ajung.  Coborând după ştrudel, am avut parte de un exemplu de românism. Pentru cititorii mai noi sau mai puţin familiari cu stilul, a fi român are conotaţii exclusiv negative.  A fi român, la bază,în sensul original, Ursens cum ar zice nemţii, nu e ceva rău. Am întâlnit şi români inteligenţi, persoane care depăşesc prejudecăţile şi înţeleg că a fi născut aici nu înseamnă a trăi într-o junglă unde prost-gustul abundă. Dar aceştia sunt puţini şi uneori, în disperarea şi superioritatea mea, am impresia că i-am cunoscut deja pe toţi.

Încerc să ajung la miezul acestei istorisiri, dar răzbat greu prin pulpa stufoasă, care mă tot trage în diferite direcţii (despre „mândria” de a fi român şi apartenenţa la turmă, data viitoare). Cert este că am observat cum românii au obiceiul să dea vina pe lucruri care nu au cum să fie de vină, încercând să îşi scuze cumva prostia. Exemplarul în cauză, o femeie netrebnică pe la vreo 45 de ani, s-a oprit în gura uşilor cu deschidere automată de la intrarea în piaţă. Fac o mică paranteză şi precizez că ştiu că era netrebnică pentru simplul fapt că posed darul evaluării rapide a persoanelor (în cartier s-ar zice „a-l citi pe fraier”). Aşadar, această femeie s-a poticnit fix în dreptul uşilor care se deschiseseră pentru a-i face loc. Din motive numai de ea ştiute, a ales să zăbovească acolo, minunându-se probabil la porţile care văd oamenii venind şi se dau în lături. Neştiind că vederea lor funcţionează doar la distanţă, femeia a stat până când mecanismul s-a plictisit şi a făcut singurul lucru rămas de făcut. Uşile s-au închis lent şi inevitabil iar cucoana a fost prinsă între ele ca o găină ghilotinată. Din păcate, în afara de o sperietură zdravănă, femeia a scăpat cu viaţă. Iar prima reacţie după ce uşile au binevoit să se despartă a fost să le înjure sănătos. Nu să întindă umil gâtul, recunoscându-şi imbecilitatea şi aşteptând smerită sfârşitul meritat, nici să plece de acolo. Nu. A înjurat usile. Mama lor de uşi. Nu ştiu cum se face, dar porţile nu au urechi. Au însă un mecanism destul de simplu care alternează între închis şi deschis. Exact asta făcură şi uşile din povestea noastră, insensibile la ploaia de înjurături din imediata lor vecinătate, sau poate tocmai, vrând să oprească spectacolul jalnic. Se împreunară deci din nou, cu aceeaşi lentoare anticipabilă pentru oricine, mai puţin duduia dintre ele, prea ocupată cu propagarea de cuvinte de ocară. Pac pac, picior prins, duduie doborâtă. S-a potolit? Nici vorbă. Am părăsit scena subit, dorindu-mi în gând repetarea ad infinitum a actului. Dacă ştirea ajunge în presă, precis va fi în Libertatea, sub titlul „femeie accidentată de uşi ucigase”.

Cred că proştii sunt prea mulţi ca să-i omorâm sau deportăm. Ar bate la ochi şi ne-am împuşca singuri în picior, deteriorând nişte relaţii externe deja şubrede. Măcar să facem misto de proşti pe unde îi prindem. Dacă vezi un prost, nu rata ocazia!