Pendejos

CARE E FAZA CU SPATIUL ASTA??? –>
Ma rog, sa-i dam drumu’…
Despre cum era sa mor…
De doo zile nu pot sa tin nici un fel de mancare in mine. Totu’ a inceput cu un sos dubios servit chiar acasa. Destul de bun de altfel, dar eu oricum nu fac mofturi la mancare daca nu cumva e vorba de telina… si cand imi era lumea mai draga ca tocma’ imi reinoisem subscriptionu’ la WoW – ZBANG! mare durere de cap… poate sunt obosit, ce daca e 7jumatate seara, daca al meu corp asa se simte, asa o fi. Ma urc in pat si impreuna cu baetii aia, chiu si vai reusesc sa adorm dar nu prea mult ca pe la 1 eram cu veceu’ in brate. Iar in timp ce ma rasteam la el, bunica-mea din sufragerie, care se trezeste de la orice ragait de furnica, ma intreba insistent si chiar enervant daca sunt bine. Desi onomatopeele nu ma dadusera de gol, si-a dat seama repde ca ceva nu e in regula cand m-a vazut galben si cu ochii in lacrimi tinand in brate burta goala care inca un terminase ce avea de zis. Dupa inca o cearta cu umblatoarea m-am urcat tremurand in pat unde desi istovit am dus o lupta crancena pana dis de dimineata cu o durere de cap cum numai la mine poate fi. Piticutii dadeau cu genunchii in tample de parca petrecusem 3 zile si 3 nopti la festinul tatalui bucuros de intoarcerea fiului risipitor.
Zorile m-au adus la realitate folosindu-se de o simpla foame de lup – am bagat doo bucatele de paine cu pateu. Bun bun, mi-am zis eu nestiind ca dupa 20min urma sa iasa si el (pateu’) pe unde intrase. Si iar ma ia o durere de cap ca-n seara ce trecuse, si-am stiut ce o sa se intample si-am sperat sa pot sa ma pacalesc – mi-am trimis unul din majordomi sa-mi aduca niste nurofen de la farmacia plina de bomboane si prafuri bune pt fiecare dintre noi. Si bunica-mea nu mai iesea de la baie, si nurofenu’ nu mai venea si pateu’ isi incepuse drumu’… Ce alte alternative mai aveam? Chiuveta de la bucatarie – da’ nu e frumos, cosul de gunoi… hmm ar fi o idee dar dup’aia tre’ sa-l duc la ghena in coltu’ blocului ca eu n-am tobogan pe casa scarii si iarna de afara imi e atat de sluta incat nu vreau sa dau ochii cu dansa… si cum vorba omului (fie ea si-n gand) – saracia omului, pateul insotit de pita cumparata de la centru, urca voios pe esofag iar cand a dat binete omuletului am stiu ca tre’ sa ma misc repede, bucataria era prea departe iar geamul… ei bine da, geamul era la un pas de urias mai incolo de mine. Zis si facut, din juma’ de miscare l-am deschis si m-am rastignit peste balustrada… Un racnet a fost de ajuns sa devin un robinet si sa ma unesc cu pamantul. O unire chinuita de vreo 30 de secunde si doua etaje vazuta (si simtita) doar de mine, cred si sper. Nota catre sine: muie pateu’! Si in timp ce ma minunam ce-i facusem vecinului pe tabla de la balcon apare si un nurofen zadarnic la care ma uitam cu aceeasi scarba cu care te uiti la un medicament care a ajuns prea tarziu. Camera se invartea cu mine si boxele ma luau la misto urlandu-mi cat se poate de ironic “Putin bolnav da’ o sa-ti treaca intr-o joi pentru ca joi e curat, lung si slab ca o lacrima”, sper sa fie vorba de joia care vine…
Majordomul, simtindu-se probabil vinovat de inutilitatea de care a dat dovada, s-a oferit sa-mi puna la punct un meniu care sa ma aduca iar pe linia de plutire. Micul meu dejun, care pe cat de searbad pe atat de util m-a pus pe picioare – timp de 5-6 ore am bagat numa’ sticksuri, branza si ceai de menta fara zahar… Searbad dar util, deja nu mai tremur cand stau in picioare.
Simt in vine cum imi revine puterea de strumf, tineti-va strumfitele deoparte ca le rup caciulitele!