Pendejos

Se topeşte rumînu. O urgie mare s-a abătut asupra capitalei si, probabil, asupra restului ţării, lucru însă greu de confirmat în lipsa unui televizor sau a unui dram de interes. Cert este că, în Cartea Cărţilor, care descrie evoluţia omului de la gibon la actuala stare deplorabilă, am ajuns la etapa în care ne ducem dracului. Sicriul naţiunii poartă un abţipild galben. Cu un cod galben inclus în preţ.

Altadată motiv de somn (mult, în poziţia plăcintă), făcut copii (mulţi, dar daţi în gât sau omorâţi de o pilulă magică înainte să se nască) sau sunat la bancă şi aflat sold (sold zero. cetăţean sărac lipit), mai nou ploile s-au transformat în uragane, furtuni, şi taifune. Ceea ce până de curând vedeam doar în curtea vecinilor mai avuţi, mai săraci, mai la est sau mai la vest dar oricum nu la noi, a dat buzna şi în ograda noastră. Evident că nimeni nu s-a gândit să îi bată pe umăr pe diriguitorii ţărişoarei noastre cu informaţia că vremea nu mai e cum au învăţat ei din manualul de geografie de clasa a 6-a. Probabil că marinelul şi ai săi se gândeau că în timp ce restul lumii se îndreaptă vertiginos spre iad, noi vom rămâne teferi ca un ultim bastion al creştinităţii, dansând pe câmpii cu 4 anotimpuri şi climă temperat-continentală. Când dezastrele vor lovi şi planurile de acţiune în caz de urgenţă vor lipsi, eu voi fi insul roşu, înaripat cu coarne şi coadă ascuţită, retras într-un colţ şi bodogănind “v-am zis eu”. Prietenii îmi zic Luci. Nu vine de la Lucian.

Iar românul pică. Îl vezi mergând voios, dar îl scapi din ochi o secundă şi uite-l cum a leşinat pe stradă şi zace lungit, mici spasme scuturându-i corpul. Feriţi-vă de vreme ca de măgăruş.

Şi au trecut două festivale pe lângă noi. Unul mic şi bicisnic şi coca, cu o idee furată de la nişte băieţi oneşti, drept pentru care mi-e silă să îl analizez în vreun fel care să-i facă cinste, pe care oricum nu o merită, mai ales că nu am fost, şi unul mare şi falnic unde nu s-a dat cu băţu-n baltă. Nu mai stau sa reiau toate detaliile deja expuse de mai sărguincioşii mei colegi de blog, dar ţin să menţionez că:

- eu sunt fan Wu. Am venit pentru Wu si pentru atmosfera de festival în sine. Cât au prestat băieţii aştia, nu m-am mişcat din locul meu centru mijloc, cu un mare rânjet întipărit pe faţă. De vis. După, nu a mai contat. Alice Cooper e rock prea bătrânesc pentru urechile mele, şi Marilyn Manson nu cântă. El zbiară. Ceea ce nu se împacă cu ceea ce timpanele mele numesc “sunet melodios”. Şi oricum n-a cântat “Rock is dead”, singura melodie care m-ar fi mişcat în vreun fel. Şi au mai sunat bine La Plebe, nişte băieţi din Mexic care au avut nenorocul să presteze sâmbătă la ora 14:00, în faţa asfaltului încins.

- Am auzit oameni care s-au plâns din cauză că printre cele de-ale gurii disponibile s-au regăsit şi mici. Probabil, dânşii şi dânsele fac parte din categoria românilor mai buni decât restul românilor şi care îşi doresc să nu se fi născut români. (pot sugera Uganda?) Sau uită grătarele cu familionul lor emancipat din Roşiori unde consumă, pe nerăsuflate, aceeaşi mici. Sau, mai rău, poate există o specie de rumîn necunoscută mie, care la iarbă verde se desfată cu raţă de Peking înăbuşită în sos Stroganoff.

Într-adevăr, este posibil şi plauzibil să existe şi conaţionali cărora nu le plac micuţii mici. E ok. Mai mulţi pentru mine. Totul are un context. Mici la festivalul berii nu echivalează cu mici la Bestival.

Termin într-o notă optimistă. Nu pot să nu remarc că a fost o jumătate de an excelentă din punct de vedere al concertelor oferite. Urmează Rolling Stones, Gărâna Jazz Fest, Jeru the Damaja, unul din artiştii care pot fi votaţi aici, eMC (Masta Ace, Wordsworth, Punchline, Strick), Bonobo, Chemical Brothers şi probabil multe altele care îmi scapă acum. Afişele vor fi postate, ca de obicei, în partea dreaptă a paginii, pe măsură ce ele apar. Oricum ar fi, bucuraţi-vă de muzică. Lăsaţi micii. Îi mânânc eu.

Închei cu un citat al doctorului Cheloo, de la Simpozionul de Stomatologie de la Bucureşti, din 1998:

“…între două festivale vă analizăm la bot…”