Pendejos

Si era odată un om bătrân. Atât de bătrân şi împovărat de ani, încât se confunda cu însuşi timpul. Opt sute douăzeci şi unu de ani avea. În cap. Opt sute douăzeci şi doi în picioare. Căci ieşise cu picioarele înainte, dar, datorită capului său disproporţionat de mare, nu ieşise de tot de la început, şi un an a trăit jumătate pe afară, jumătate înauntru, jumătate tu, jumătate eu, cu picioarele bălăngănindu-se liber şi capul încă în placentă. Care nu e nicidecum o plăcintă gustoasă. Şi apropiaţii, într-un moment de inspiraţie şi originalitate, i-au lipit sufixul “cel Bătrân”, la fel cum un copil tâmp legat la ochi încearcă să lipească coada măgarului de restul trunchiului, într-un loc potrivit. Pe nas.

Şi aşa stătea Mircea cel Bătrân cât era ziulica de lungă şi contempla pornirea inexplicabilă pe care o avea de a juca marocco. Dar nu mai dădea de mult ghes acestor gânduri, căci mâna îi tremura de nu putea să ducă o lingură la gură fără sa verse tot conţinutul în prealabil. Pe el.

Şi cum stătea el aşa, îşi făcu apariţia paharnicul, beat penis, care îl anunţă solemn că dau năvală turcii.

“Care turci să mai dea năvală?” se întrebă mirat voievodul. “Pe Hasan Ulucă l-am bătut, pe Tugay Gard l-am snopit. Pe cine au mai trimis acum?”

“Pe Baia Zid, stăpâne!” zise paharnicul, sughitând.

“Pe cai!”

“Pe ponei se poate, ca io am frică de înâlţimi şi ameţesc…?”

Şi aşa se adună armia română, câtă frunză câtă iarbă, spun istoricii, dar trebuie că în Ţara Românească era secetă mare, şi aşa se face că un picior de oameni apucară spre turci, în frunte cu Mircea pe al său armăsar, paharnicul pe al său ponei, şi spătarul pe ale sale patru picioare. Părăsiră cetatea de scaun, numită astfel pentru că acolo voievodul avea scaunul cel mai consistent, şi apucară spre Rovine.

Între timp, de partea cealaltă a baricadei, în cortul lui Baiazid se purta o discuţie aprinsă:

“Galatasaray!”

“Beşiktaş de aici!”

Şi tot aşa într-o veselie. Care veselie fu întreruptă de Hakan Şukur, care dădu buzna în cort.

“Un rumân vine spre noi, cu un excrement în vârf de băţ.”

Şi într-adevăr, să vezi şi să nu crezi, paharnicul trecea agale printre oştenii turci cu o balegă de ponei înfiptă într-o nuia de alun. În urma sa venea ca un pinguin Mircea, chinuit de ani.

“Tu eşti Mircea?” tună sultanul.

“Da!”, plouă voievodul, căci Mircea scuipa când vorbea…

“Bine.”

Şi cei doi începură a se făli care mai de care cu ale sale fapte de vitejie. Baiazid dăduse piept de cel puţin două ori cu toţi eroii pe care îi ştiţi din filme, îi caftise pe Vandam, Brusli şi Gechicean, se bătuse cu papa, care papă îl înfruntase clătinându-se, cu trei coroane puse una peste alta, căci Bonifacius era un om vanitos ce dăduse în boala copiiilor. Martori spun că în timp ce se bâţâia de colo colo pe câmpul de luptă, papa scanda “Domini domane! Eu am trei coroane!”

Şi se fălea sultanul, căci avea şi cu ce. Îi biruise pe cavalerii de la Malta, o ţară faimoasă şi atunci, ca şi acum, pentru şoimul ei.

Sultanul se fălea şi Mircea adormea. Când îi veni rândul să vorbească, rumânul îşi măsură cuvintele bine. Aveau 3 metri. Îl înştiinţă pe Baiazid că valahii erau oameni vrednici, bom jogadores, con abilidad, moito rapido, prieteni cu râul şi ramul (memoria RAM este cunoscută ca fiind mai prietenoasă decât memoria ROM). De asemenea, ei nu deţineau bogăţii, având de apărat doar sărăcia, neamul şi nevoile. Fiziologice. Treaba mică, treaba mare. Îşi încheie discursul apoteotic, rimând zid cu Zid, dând dovadă şi el la rândul său de originalitatea caracteristică neamului.

“N-avem osti, darå iubirea de mosie e un zid
Care nu se-nfioreazå de-a ta faimå, Baia Zid!”

Şi rumânul plecă să facă un zid din iubire. Şi dragoste. Şi frunzuliţe, musculiţe şi voie bună. În urma sa, lăsă freamăt şi zbucium. Baiazid se fremăta în exterior din cauza zbuciumului interior. Mâncase la KFC.