Pendejos

Una dintre cele mai neobişnuite şi emoţionante poveşti spuse vreodată este cea a doi bărbaţi şi o găină, care, sătui de viaţa grea pe care o duceau, şi-au luat lumea în cap şi s-au prăbuşit apoi sub greutatea acesteia. Ridicându-se, au pus-o de o răscoală.

Horea era un bărbat urât, în laleaua vârstei, şi suferea de calviţie. Şi dacă Horea era urât, atunci Crişan era abominabil. Sătenii îi evitau ca pe ciumă. Singura creatură care le suporta sluţenia era o găină care cotcodăcea şi făcea ouă în timpul liber, dar se transforma într-o orătanie cumplită pe câmpul de luptă. Până şi Horea şi Crişan se temeau nespus de cloşca vicleană şi nu îndrăzneau să iasa din cuvântul acesteia, pentru că avea obiceiul de a defeca pe scăfârliile lor urâte în somn. Mai ales pe creştetul chel al lui Horea.

Astfel, la îndemnul găinii, Horea, Crişan şi a lor cloşcă au pornit la război. Pentru Sparta. Iniţial, au înfrânt un mic contingent al armatei austro-ungare, format din soldaţi bravi dar vulnerabili datorită neînţelegerilor la nivel de comunicare. Nem tudomi si eine kleine Nachtmusik.

După această victorie de răsunet, tustrei eroii porniră spre palatul feudal cu flori în păr, o năframă în vârf de băţ şi o listă cu revendicări. Cereau pământ şi apă. Şi foc, vânt şi inimă, pentru a zămisli din pământ şi treabă mare un supererou ecolog.

Şi merseră cale luuuuuungă să-i ajungă. Trecură în drum pe lângă palatul Stan, pe lângă castelul Bran, cântând de neam, mâncând salam.

Deodată, cei trei drumeţi văzură un deal. Şi pe dealul acela se cocoţase toată armia boierească, în frunte cu boierul şef. Şi boierul striga de pe deal: “O să aveţi de furcă cu mine!”. Şi oştenii săi rădeau zgomotos, căci se aflau pe Dealul Furcilor, iar această analogie a căpeteniei lor îi amuzase la culme.

Evident că bătălia s-a terminat tragic pentru eroii noştri. Răscoala lor a fost înăbuşită ca un fel de mancare, iar cei trei fură întemniţaţi. Crişan, mai nevricos din fire, se spânzură cu şireturile de la opincile Torsion. Horea şi găina fură traşi pe roată, respectiv rotiţă a doua zi. Astfel sfărşi un nou episod glorios din istoria neamului nostru. Trăiască ciocârlia!

Mai stiti creierul ala imbibat cu apa sarata de la punctul 4 de acum cateva posturi? Ei bine da’ p’afara, nu mai pot! Tre’ sa deschid robinetii sa mai scap de presiune… Treceam prin pozele de anu’ trecut de acolo unde se gaseste apa aia sarata… Multe poze.. poze cu oameni… oameni care rad, oameni seriosi, suparati, oameni care sunt dezbracati si se pisa pe prietenii lor, poze in care este prezentat procesul facerii unui POP, poze cu oameni care mananca, poze cu oameni care se uita la oamenii care mananca, poze cu oameni pe care ii mananca, o poza facuta de jos cu noi in jurul aparatului (proasta idee pentru ca la fete li se vede paru’ din nas), poze cu egipteni care dorm si au lumini dubioase pe fata, poze cu repari autohtoni in patul carora sunt gasite carti de genu’ “Bucataria Indragostitilor” (WTF!!!), poze cu oameni care au venit sa se cace la mine in camera pt ca eu aveam baie inside pe cand ei la Tamara aveau veceuri turcesti (d’alea cu talpi, ba!), poze cu oameni cu tunsori dubioase, poze cu orangina cu pulpa, poze cu plete in vant (ale mele ), poze cu oameni care dorm pe plaje si scot la iveala piciorul de pirat, poze cu gandacii din camera, poze cu micul dejun la pat, poze cu oameni carora le cumperi Stejar si le zici ca e Stella, poze cu oameni care se drogheaza, poze cu oameni rupti dupa ce s-au drogat, poze cu rasaritu’ la -200 grade Celsius, poze cu oameni in portbagaj, poze cu oameni care se uita la fetele care danseaza pe bar la Bavaria, poze cu oameni in costum de baie, cu oameni fara costum de baie, cu fete cu tatele p’afara, cu oameni frumosi, cu oameni urati, cu specimene, cu fete cu sombrero, cu oameni slabi, cu oameni grasi, cu oameni bine-facuti (eu), iar cu fete cu tate p’afara , cu oameni bronzati ca fusesera si mai inainte la mare cu o saptamana – ca doar asa face corporatistul, cu oameni albi ca branza (cum zice bunica’mea) ca n-au mai fost la mare de 1000 de ani, poze cu valuri (doar e la mare), poze cu oameni care incercau sa faca poze cu fetele in tatele goale da’ fetele se prindeau si puneau mana , poze artistice, poze cu fete in fuste scurte care se perinda pe langa motociclete aproape periculoase, poze cu lume cu bani care manca in fiecare zi la terasa cand eu eram pe conserve cu fasole si supe knorr, poze cu o fata creata care nu mai e printre noi (e la alta companie:), poze cu fete care sunt tatuate cu markerul, poze cu baieti care sunt tatuati cu acelasi marker, poze cu chuck norris (tovarasu’ meu), poze cu turbane dubioase, iar poze cu tate, poze cu esarfe colorate, poze cu semnu’ de la intrarea in Vama Veche (d’ooooh), poze cu verisoare din Finlanda, poze cu unu’ din Dj-ii mei preferati, o poza cu un cal si a sa caruta proprietate personala, poze cu oameni cu ochelari dubiosi, iar poze cu tate, poze cu noi ca toti taranii rezemati de masini mari care nu sunt ale noastre, poze cu drumul spre casa, poze, poze si iar poze.. Poze cu ai mei pe care ii iubesc si care ma iubesc cum stiu ei mai bine.

Anul acesta mi-ar fi placut sa ma apuc mai devreme – daca anul trecut pe 1mai eram in vama, anul acesta vroiam sa fiu pe 27 aprilie – dar eterna problema (BANII) ma impiedica… Pe aceasta cale anunt pornirea unei chete intitulata “Sa-l ajutam pe Stefan sa ajunga in VAMA ca e sarac lipit luna asta”
La schimb nu o sa va cant nimic si nici nu o sa va spun vreo rugaciune ci o sa fac un update mai incolo cu un link spre pozele despre care va spuneam mai sus, toate adunate intr-un album pe mirobolantul haifaiv (asta daca va intereseaza of course).

Iar acum va las in compania unui adevarat trend care circula nestingherit la mine in birou, pe numele lui Charlie – mama ce m-am tripat pe asta )

Chaaarlieeeeeeee!

Si era odată un om bătrân. Atât de bătrân şi împovărat de ani, încât se confunda cu însuşi timpul. Opt sute douăzeci şi unu de ani avea. În cap. Opt sute douăzeci şi doi în picioare. Căci ieşise cu picioarele înainte, dar, datorită capului său disproporţionat de mare, nu ieşise de tot de la început, şi un an a trăit jumătate pe afară, jumătate înauntru, jumătate tu, jumătate eu, cu picioarele bălăngănindu-se liber şi capul încă în placentă. Care nu e nicidecum o plăcintă gustoasă. Şi apropiaţii, într-un moment de inspiraţie şi originalitate, i-au lipit sufixul “cel Bătrân”, la fel cum un copil tâmp legat la ochi încearcă să lipească coada măgarului de restul trunchiului, într-un loc potrivit. Pe nas.

Şi aşa stătea Mircea cel Bătrân cât era ziulica de lungă şi contempla pornirea inexplicabilă pe care o avea de a juca marocco. Dar nu mai dădea de mult ghes acestor gânduri, căci mâna îi tremura de nu putea să ducă o lingură la gură fără sa verse tot conţinutul în prealabil. Pe el.

Şi cum stătea el aşa, îşi făcu apariţia paharnicul, beat penis, care îl anunţă solemn că dau năvală turcii.

“Care turci să mai dea năvală?” se întrebă mirat voievodul. “Pe Hasan Ulucă l-am bătut, pe Tugay Gard l-am snopit. Pe cine au mai trimis acum?”

“Pe Baia Zid, stăpâne!” zise paharnicul, sughitând.

“Pe cai!”

“Pe ponei se poate, ca io am frică de înâlţimi şi ameţesc…?”

Şi aşa se adună armia română, câtă frunză câtă iarbă, spun istoricii, dar trebuie că în Ţara Românească era secetă mare, şi aşa se face că un picior de oameni apucară spre turci, în frunte cu Mircea pe al său armăsar, paharnicul pe al său ponei, şi spătarul pe ale sale patru picioare. Părăsiră cetatea de scaun, numită astfel pentru că acolo voievodul avea scaunul cel mai consistent, şi apucară spre Rovine.

Între timp, de partea cealaltă a baricadei, în cortul lui Baiazid se purta o discuţie aprinsă:

“Galatasaray!”

“Beşiktaş de aici!”

Şi tot aşa într-o veselie. Care veselie fu întreruptă de Hakan Şukur, care dădu buzna în cort.

“Un rumân vine spre noi, cu un excrement în vârf de băţ.”

Şi într-adevăr, să vezi şi să nu crezi, paharnicul trecea agale printre oştenii turci cu o balegă de ponei înfiptă într-o nuia de alun. În urma sa venea ca un pinguin Mircea, chinuit de ani.

“Tu eşti Mircea?” tună sultanul.

“Da!”, plouă voievodul, căci Mircea scuipa când vorbea…

“Bine.”

Şi cei doi începură a se făli care mai de care cu ale sale fapte de vitejie. Baiazid dăduse piept de cel puţin două ori cu toţi eroii pe care îi ştiţi din filme, îi caftise pe Vandam, Brusli şi Gechicean, se bătuse cu papa, care papă îl înfruntase clătinându-se, cu trei coroane puse una peste alta, căci Bonifacius era un om vanitos ce dăduse în boala copiiilor. Martori spun că în timp ce se bâţâia de colo colo pe câmpul de luptă, papa scanda “Domini domane! Eu am trei coroane!”

Şi se fălea sultanul, căci avea şi cu ce. Îi biruise pe cavalerii de la Malta, o ţară faimoasă şi atunci, ca şi acum, pentru şoimul ei.

Sultanul se fălea şi Mircea adormea. Când îi veni rândul să vorbească, rumânul îşi măsură cuvintele bine. Aveau 3 metri. Îl înştiinţă pe Baiazid că valahii erau oameni vrednici, bom jogadores, con abilidad, moito rapido, prieteni cu râul şi ramul (memoria RAM este cunoscută ca fiind mai prietenoasă decât memoria ROM). De asemenea, ei nu deţineau bogăţii, având de apărat doar sărăcia, neamul şi nevoile. Fiziologice. Treaba mică, treaba mare. Îşi încheie discursul apoteotic, rimând zid cu Zid, dând dovadă şi el la rândul său de originalitatea caracteristică neamului.

“N-avem osti, darå iubirea de mosie e un zid
Care nu se-nfioreazå de-a ta faimå, Baia Zid!”

Şi rumânul plecă să facă un zid din iubire. Şi dragoste. Şi frunzuliţe, musculiţe şi voie bună. În urma sa, lăsă freamăt şi zbucium. Baiazid se fremăta în exterior din cauza zbuciumului interior. Mâncase la KFC.

Bucata asta vine din estul Bucurestiului unde imi fac de lucru pana diseara cand cu catel si purcel si ceva g de d’aia verde plec in orasul in care inţelepciunea si puterea conduc de-a pururi cetatea plina de petreceri dubioase, orasul care ne-au dat oameni de renume ca Sextil Puscariu care mai tarziu si-a luat numele de Titus Steel si a ajutat-o pe Jasmine sa scoata duhul din lampa lui de otel… Adica la Brasov unde o sa se desfasoare o petrecere de basm intr-o cetate fara printi si printese, fara regi si regine dar cu multi paharnici si bufoni si multe electronisme* numite muzica unde sper eu sa-mi extind orizonturile in materie de cultura muzicala, dar unde o sa si dau peste multe droguri si femei usoare ca atitudine si greutate (™ sera) care vor trebui a fi udate cu POP din belsug spre o mai buna intrebuintare si alunecare. Socot eu ca vom ajunge acolo cam pe la ora cand Cenusareasa fugea inapoi acasa desculta ca i se transforma caruta inapoi in ceapa si vizitiu’ in labrador si sper sa petrecem pana in zori pe ritmuri electronice cum se facea si in trecutul glorios al cetatii pe vreme cand M.Viteazu facea schimb de steaguri si surprize Turbo cu Rudolf al 2lea al Germaniei. Iar inainte sa cante cocosul sa ne lepadam de poporul brasovean mai ceva ca barbosu’ ala de celalalt barbos saptamana trecuta** spre a lua trenul inapoi spre Bucuresti dar nu inainte de a ne opri undeva pentru a ne umple desaga de merinde probabil un Fornetti sau altceva asemanator in cazul in care nu se indura nici o localnica sa se ingrijeasca de noi – sa ne puie in capu’ mesii, sa ne deie de mancare si sa ne spele picioarele cu unt de lemn de la bunica-sa – ca doar e cale lunga din orasul lu’ Tiriac (oricare dintre ei) de bastina pana in orasul lu’ Tiriac (oricare dintre ei) de resedinta.

Iar cand ajungeam in Bucuresti speram eu sa mergem si sa ne vandalizam cat putem de mult si frumos si ceva mai legal decat Tweety*** la meciul lu’ Dinamo unde as fi vrut sa ragusesc de bucurie ca doar abia ce mi s-au refacut corzile vocale dupa mirifica peripetie de acum o saptamana**** dar o anumita comisie m-a dezamagit aproape la fel de mult ca atunci cand afli lungimea penisului in inch (5,9in) adica a avut grija ca acest eveniment sa nu mai fie posibil. Cuprins de o revoltare sufleteasca amestecata cu amaraciune realizez ca maine e program de voie. Totusi poate raman in Brasov sa vad Junii Brasoveni ca maine defileaza din cate stiu eu ca doar e Duminica Tomii… In rest toate bune si frumoase… cred.

p.s. Muie virgula.

*Nu va osteniti sa-mi atrageti atentia – stiu ca nu exista…

** Şi Petru şi-a adus aminte de vorba, pe care i-o spusese Isus: ,,Înainte ca să cînte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.“ Şi a ieşit afară şi a plîns cu amar. (amar era un prieten musulman cu care fuma periodic dinozauri)

*** Nu Tweety pasarica, Tweety baiatu’ cu lantu’ tracasat de cameramanii de la tevere

****AUU AUU AUU !!! care defapt si de drept se scrie Harooh! Harooh! Harooh!

Înainte să fie un vehicul cu nume de personaj din X-Men, Dacia a fost un stat. Cei mai vârstnici dintre noi îşi amintesc că a existat o vreme când ţărişoara noastra nu era populată de români. Nuuuuu, în spaţiul carpato-danubiano-pontic (între munţii Carpato, fluviul Danubiano şi suveranul Pontic) trăia odată un popor vrednic, care juca marocco cât era ziulica de lungă, iar singura grijă a locuitorilor era să nu le cadă cerul în cap. Pentru că ar fi fost greu de pus la loc.

Dacii, căci despre ei este vorba, au lăsat în urma lor dovezi de netăgăduit ale influenţei lor de peste ani, numeroase cuvinte dacice făcând parte din vocabularul contemporan al cetăţeanului de rând. Cuvinte ca brânză, viezure, mânz, internet, extravagant sau cisternă sunt şi azi nelipsite din exprimarea maselor.

Şi se făcu că se întruniră toţi dacii la un summit. Asta înainte să vină francacofonia şi să-i zică sommet. Care se pronunţă some. Cu accent pe e. Dar se scrie sommet, pentru că francezii sunt anapoda.

Şi cum stăteau ei la summit-ul lor si jucau de zor marocco, se găsi un flăcău mai neaoş pe nume Burebista, dar căruia toţi apropiaţii îi spuneau Bubi, să ia cuvântul. Şi într-un moment de nebunie, acesta puse mâna pe toate beţele de marocco şi le ridică deasupra capului.

„Tovarăşi”, zise, ca un om modern ce era, „fiecare băţ de marocco reprezintă un trib dac. În afară de cotco daci, pe ei îi reprezintă balega din curte. Şi în afara de chiba daci, care sunt doar unul, şi este de fapt o poziţie la karate.”

Aplauze. Rumoare. Forfotă. Cetăţeanul turmentat intră în scenă. Pluto latră. Sandy Bell guiţă.

„Împreună suntem puternici!” continuă el. Dar capetele luminate prezente la întrunire nu mai erau atente le ce bolborosea tânărul dac. Toţi ochii erau aţintiţi asupre beţelor din mâna acestuia.

„Dar singuri…”, spuse, şi începu să rupe beţele unul câte unul.

Timpul stătu în loc. Mec Donalds şi boierul Fone Vodă dădură faliment. Cerul se prăvăli peste daci. Într-un colţ, nişte ghetto daci încinseră o geampara.

Căpetenia summit-ului tâşni numaidecat în picioare si mugi către gărzi „Luaţi-l! Capul să-i stea unde-i stau picioarele!” Iar nefericitul Bubi nu era un om elastic. Şi cu atât mai putin erau dacii pregătiţi pentru ideile sale inovatoare. Aşa se face că povestea noastră are un sfârşit tragic şi abrupt.

Data viitoare, viaţa tumultoasă a lui Decebal Scorburillo. Crăciun Fericit.

(Şi da, în poză este Vlad Ţepeş. Burebista era urât. Plus că aşa apare blogul in motoarele de căutare. V-ar surprinde să aflaţi la ce dau unii Search ca să poposească, într-un final, aici.)