Pendejos

Preludiul unei aventuri

Dintre toate leprele posibile si existente, Al de Sus m-a ales taman pe mine sa ma plimb putin, in scopuri de serviciu carevasazica, pana in tara unde visarea-i legala. Unde caii inoata si pestii zboara. Olanda.

De fapt aventura a inceput de joi noapte, cand am suit pe tren, cu destinatia Timisoara. Cu un concert de sustinut si un oras de intors cu susul in jos. Si invers. Calatoria cu trenul pana in Timisoara e una mai periculoasa decat multi ar crede, caci pana la Timisoara trebuie sa strabati o gramada de teritorii, care nu apar pe nici o harta, pe care nici macar Magellan nu le-a descoperit si unde salasuiesc lepre mici. Care n-au frica de oameni si se suie in tren, ducand cu ei o punga in care pun sireturile furate de la calatorii neatenti. Din sireturi fac un ghem iar ghemul este apoi folosit pe post de proiectil, la vanatoare. Imaginile de mai jos fac cat o mie de cuvinte.

Si sosim in Timisoara. Piete multe, liniste, o boemie atipica. Atipica romanilor. Traiasca. D-astea.

Si l-am cunoscut pe Cristian. Care Cristian saracul suferea de multe. De mania perscutiei, cel mai mult; conform spuselor sale, el a fost, in ordine aleatorie, in Japonia, Cuba, restu’ Americii de Sud, pe cocaina, jurnalist la Gandul si, mai nou, nimeni. Cu o aversiune demna de pieile rosii fata de aparatele de fotografiat, pe care a incercat sa ni le inhate in repetate randuri, Cristian ne si isi repeta ca el este nimeni si ca nu trebuie sa fie vazut. Dar fir-am noi ai dreacu, iata-l. Asa-i ca seamana cu tipu’ ala din The Beach? Sau cu solistul de la Live.

Momentan, Timisoara a trecut, iar Otopeniul imi e gazda pentru urmatoarea ora, pana va catadicsi insul plictisit de la ghiseu sa dea drumu la imbarcare. In dreapta mea, slava Domnului la alta poarta de imbarcare, a poposit un grup de burtosi, cu chitare, viori si alte asemenea instrumente de suflat. Fara sa ma uit inspre ecranul de deasupra ghiseului lor, socot nevinovat ca sunt o hoarda de manelisti in drum spre Spania ori Italia, spre a incanta diaspora cu compozitii muzicale semnate vijelie, furtuna, ploaie puternica cu intemperii. Sa incingem o geampara in aeroport, sa sfaraie calcaiele de placere.

Sper sa stau la geam. De fapt stiu ca stau la geam, dar sper sa n-am vreun idiot sau copil langa mine care sa se tanguiasca, intr-un final convingandu-ma sa-l las pe el la geam. Ah, si sa nu fie vreun gras, sa am loc. Pana plec, imi bag toata stiuca in birocratia si autoritatile romane care mi-au aruncat deodorantul str8 intr-un cos de gunoi etichetat Lichide Periculoase, pe motiv ca depasea 100 ml. Avea 150. L-as fi putut descarca pe tot in ochii copilului enervant care vroia sa stea la geam in locul meu.

In jur numai oameni care fac umbra pamantului degeaba. Cu priviri blande clipesc, asezandu-se bucurosi la orice coada, finca asa se descurca ei cel mai bine. Plescaind si mustacind cu gandul la sucul de portocale gratis pe care il vor primi peste scurt timp. Doza zilnica de apartenenta. La iesirea din tara ar trebui testat coeficientul de inteligenta. Inexistent? La sapa.

Puuuuuu. Avionul nici n-a tras la poarta. Nu vad nici o femeie intr-o limita de varsta rezonabila, cu care sa pot sa am o discutie despre altceva decat vreme, destinatia noastra comuna sau culoarea ei de par si cat de des se vopseste. Pana o sa-i cada dreacu tot paru sau si-l va vopsi mov. Evrika. Avionul si-a facut aparitia. Veseliti-va impreuna cu mine. Simtiti bucuria?

Langa, taraful de la dreacu-n praznic vocifereaza. Mai precis, capetenia ii instruieste pe ceilalti sa nu plece de capul lor odata aterizati si trecuti de vama, caci vor fi, la fel de sigur cum soarele rasare, arestati. Incep sa ma intreb daca ei au chitari in acele genti. Incep sa imi doresc sa fi fost la acelasi terminal cu mine. Unu din ei seamana cu Farcas. Sans fagot.

Ma pregatesc, asadar, de imbarcare. Menestrelii isi fac poze. Prima oara intr-un aeroport. Sa cante muzical le urez. Pe joia viitoare si partea a 2-a.

Pur si simplu stau si mă uit in monitor ca vorba ceea în care protagonişti sunt un viţel şi o poartă şi mă întreb oare câtă plictiseală încape într-un om? În ce se măsoară plictiseala? Se măsoară plictiseala? Plictiseala este transmisibilă? Dacă da, pe cei căi se întâmplă acest lucru?
Nu mişcă nimic in rahatu’ ăsta de birou in care mă aflu, o gramadă de obiecte zac pe biroul meu, nici unu nu mişcă, nici unu nu schiţează nimic, toate sunt ca şi moarte in morţii lor! Nici nu ştiu de ce m-am apucat de scris… Despre ce să scriu? Mai bine m-aş culca, da’ cică la muncă nu se cuvine asemenea comportament, don’t sleep on the job, muie mă!

Când îmi e lumea mai dragă se ţipă la mine… nu pentru că nu-mi fac treaba cum trebuie ci pentru că lucrez cu o şefă care daca ar fi să mă iau după grosimea ridurilor de pe figură, sigur a fost crescută in confortul stalinist, vreme în care ţipatul era la moda… oare cât mai rezist până i-o retez?
Gibonul din stânga mea se amuză copios ascultând un radio olandez, io nu înţeleg o iotă din acele cuvintele forţate… Nu pot să nu observ că i-a rămas la gura nişte foietaj de la merdeneaua pe care probabil a mâncat-o pe post de mic dejun in drum spre birou. I-aş fi spus să o înlăture da’ am aflat că mai târziu o sa plece până la bancă şi mi-am dat seama că dacă tac, o să ajut măcar o casieriţă să zâmbească azi, cu puţin noroc o să râdă toată banca de ea, o s-o arate cu degetu’ şi o s-o ţină minte, recunoscând-o de fiecare dată când intră pe uşa băncii.
A treia e ok…
Am strănutat adineauri şi niciuna nu mi-a zis “Sănătate/Noroc/Măricel/Dute-n Morţii mă-tii”, ce nesimţite!

Mai încolo o să şterg acest articol pentru că e scris la plictiseală şi in sictir…

Beti POP si fumati droguri naturale la munca!